Nobila doamnă din Yodo – Yasushi Inoue

Nobila doamnă din Yodo a apărut inițial ca foileton într-o celebră revistă japoneză – îmi pot imagina nerăbdarea cu care cititorii așteptau episodul următor, așa cum eram noi curioși acum 20 și mai mult de ani să vedem cotinuarea serialului care se difuza săptămânal și care nu dura mai mult de jumătate de oră.

Yasushi Inoue își alege ca fundal zbuciumata perioadă de unificare a Japoniei, de la sfârșitul secolului XVI, începutul secolului XVII. Japonia feudală este condusă de clanuri, fiind fascinant sistemul de legături militare care se creau între acestea pentru interese conjuncturale, sau relațiile de rudenie, de cele mai multe ori căsătoriile fiind planificate drept o dovadă a bunei credințe și a sprijinului pe care aveau să și-l acorde în caz de război. Clanurile alternează la putere, unele dintre ele sunt înfrânte definitiv și dispar, iar altele noi le iau locul. Interesant mi s-a părut și sistemul de vasalitate, în care unii nobili acceptau, pentru feude mai mari (măsurate ca importanță după cantitatea de orez produsă), să execute orice ordin al suzeranului lor. Cum oamenii par a respecta în primul rând puterea, cel mai extins clan reușește cu timpul să își atragă noi aliați și vasali. Curtea Imperială pare a avea mai degrabă un rol reprezentativ, nu intervine în luptele politice, mulțumindu-se să acorde ranguri înalte celor puternici și să primească daruri impresionante de la acestea.

Interesant este că Inoue a preferat să prezinte acest context istoric prin ochii unei femei – Chacha, care ajunge concubina puternicului suzeran Hideyoshi Toyotomi, cel care i-a omorât de fapt tatăl și fratele. Rolul lui Chacha sporește atunci când îl naște pe unicul moștenitor al lui Hideyoshi, devenind ulterior aceea care trebuie să apere puterea clanului Toyotomi și a fiului său Hideyori. Evenimentele istorice se împletesc minunat în carte cu evoluția lui Chacha, de la o fată nobilă rămasă fără niciun fel de avere la una dintre cele mai puternice femei din Japonia. Mi-a plăcut modul în care Inoue îi redă gândurile, determinându-te ca cititor să înțelegi mentalitatea unei civilizații extrem de diferite de aceea europeană.

Suntem într-adevăr martorii unor evenimente extrem de importante din istoria Japoniei, Hideyoshi Toyotomi fiind al doilea unificator al Japoniei, după suveranul său Oda Nobunaga, care apare de asemenea în carte. Hideyoshi este cel care a dorit să extindă Japonia peste granițele sale, pornind campania din Corea, pentru care însă forțele de care dispunea au fost total insuficiente. Politica sa de unire a Japoniei va fi urmată și de clanul Tokugawa, care îi succede la putere după ce îl înlătură pe Hideyori.

Aș remarca și măiestria cu care Inoue zugrăvește scenele sale – de la delicatele ritualuri ale ceaiului, sau ale admirării florilor de cireș sau prun, până la luptele crâncene și a strategiilor de dispunere a trupelor care le însoțesc.

Am vazut in librarii Iubirile croitoresei de Maria Duenas, dar titlul telenovelistic si recenziile mai putin laudative ale cartii m-au deterninat sa nu o citesc. Cumpatarea are in schimb o descriere destul de interesanta, iar cum literatura hispanica in general imi place, m-am gandit ca poate fi o alegere buna pentru a intra in universul autoarei. Citeam ca Cumpatarea este cea mai vanduta carte in Spania anul trecut, ceea ce reprezinta in sine o buna recomandare.

Intr-un Mexic al secolului al XIX-lea, abia eliberat de statutul de colonie spaniola, imigrantul Mauro Larrea ajunge de la un simplu miner, la statutul de unul dintre cei mai bogati oameni, datorita minelor de argint pe care le detine. Un pariu hazardat – achizitionarea unor utilaje de la un american care nu le poate furniza insa datorita razboiului dintre sudisti si nordisti il conduc la pierderea a aproape intregii sale averi. Isi ipotecheaza palatul la un camatar si cu banii obtinuti porneste intr-o cursa de reinventare, redobandire a averii si mentinere a statutului sau social. Ajunge intai in Cuba, la Havana, unde reuseste sa castige la biliard o mosie viticola la Jerez, in Spania. Aici o intalneste si pe una dintre mostenitoarele familiei care a detinut podgoria, Soledad Montalvo, femeia de care Mauro se indragoseste si cu al carei destin incepe sa se impleteasca viata sa. Intre timp in Cuba intalnise o alta femeie frumoasa, la fel de lipsita de scrupule si care isi va face si ea aparitia in Spania pentru a revendica podgoria. Densitatii de personaje si nenumaratelor intrigi li se alatura conflictul dintre Soledad Montalvo si fiul din prima casatorie al sotului sau englez.

Cartea iti creaza senzatii amestecate. Pe de o parte nu poti sa nu admiri atentia cu care prezinta scriitoarea locurile si personajele sale, intr-un mod care va fi admirat de pasionatii de fictiune istorica, iar pe de alta cu cat vei citi mai mult, vei dobandi senzatia ca Maria Duenas da cartii un aspect telenovelistic, prin intorsaturile de situatie si coincidentele care devin mult prea putin credibile. Vorbim totusi de o carte usoara, foarte potrivita cu atmosfera de vacanta.

Am vazut-o intamplator pe rafturile pline de carti. M-a atras la ea coperta. M-a intrigat. Am luat cartea in mana si am citit cateva randuri. A fost suficient, decizia era luata. Subconstientul lucreaza repede, nu are nevoie de foarte mult pentru a se hotari: cateva secunde sau poate chiar mai putin…

De cand am inceput s-o citesc, n-am mai putut-o lasa din mana. Este una din acele carti…

De obicei nu sunt atrasa de povestile triste, chiar incerc sa le evit. Face parte din sistemul de aparare al creierului meu (incerc sa-l hranesc pe cat se poate cu imagini frumoase, povesti optimiste, ganduri pozitive ca nu cumva sa devieze pe carari gresite 🙂 ). Insa cartea asta are ceva special. Este o poveste trista,dar spusa pe un ton vessel, optimist, te face sa crezi ca in viata, desi e multa durere, ea poatefi vindecata. Oare asa o fi? Daca ma gandesc la biografia autorului, nu stiu ce sa zic..

Cartea este inspirata din secvente autobiografice, Ned Vizzini a petrecut 5 zile in spitalul de psihiatrie suferind de o depresie profunda.De fapt scriitorul, unul dintre cei mai apreciati si populari autori de literatura pentru adolescenti, s-a luptat intrega sa viata cu aceasta boala.

Craig Gilner, personajul principal este un adolescent care pare sa le aiba pe toate: este destept, a intrat la un liceu foarte bun, are o familie iubitoare, are tot ce-si poate dori un tanar de varsta lui. Sau, gresesc, are mai mult decat ar trebui sa aiba un pusti de 15 ani: are ganduri de sinucidere. Cum s-a ajuns aici?

O data cu intrarea la un liceu foarte prestigios, Craig se simte depasit, nu poate face fata volumului foarte mare de invatat, temelor pentru acasa, testelor. “ Imi vad tema de acasa plutind prin fata ochilor inchisi(…)Mi se face greata.” Toate aceste presiuni peste care se adauga indragosteala adolescentina fata de iubita celui mai bun prieten, serile de chilling , adica acelea in care fumeaza alaturi de prietenii lui iarba, il fac sa cedeze si sa aiba ganduri suicidale.

Depresia se instaleaza treptat: nu mai poate manca nimic, face eforturi mari sa se ridice din pat, ca mai apoi sa ajunga la psiholog, sa inghita Zoloft, un medicament usor pentru depresie, si intr-un final sa ajunga internat la spitalul de psihiatrie, sectia adulti. Se interneaza de bunavoie. In timpul celor 5 zile petrecute aici alaturi de presedintele Armelio, regina fundurilor Ebony, Maniacul Unu si Maniacul Doi, psihopatul Humble si altii asemenea lor isi da seama ca viata merita a doua sansa.

M-a impresionat sinceritatea si maturitatea cu care adolescentul depresiv vorbeste despre problema lui, e constient de aceasta boala si doreste sa fie ajutat. Lupta cu ea si vrea sa-si revina, sa fie un copil normal.

E dureros sa-l vezi cum se chinuie, la o varsta asa de frageda, cu gandurile despre esec si temerile ca este un incapabil.

Gandurile se succed in mintea mea unul dupa altul, miscandu-se rapid dinspre fundal in prim-plan, picurand si strangandu-se sub Barbie: sunt un nimeni;n-o sa reusesc niciodata ceva in viata(…)stiu ca sunt un incapabil si ma prefac ca nu sunt. Toate gandurile positive-cele normale(…)se ingramadesc in prim-planul unei minti ingrozite de ce traieste, in gat si pe sira spinarii. Mai rau de atat nici ca se poate.

E dureros sa vezi cat de greu este pentru el sa manance si ce eforturi face pentru o activitate care pentru orice om este ceva normal. Si mai dureros e cand iti dai seama ca aceasta boala a devenit ceva obisnuit pentru copiii nostri intr-o societate care cere prea mult de la ei si le acorda prea putina intelegere si prea putin timp. E dureros cand afli ca Prozac si altele asemenea lui sunt pe post de bomboane, ca societatea pe care am creat-o ne imbolnaveste copiii, mai grav sufletele lor.

(…)sunt o multime de oameni care fac o gramada de bani din crizele (…)vietii. Dintr-o data au o tona de consumatori iesiti din minti si dorindu-si sa cumpere crema de fata, blugi de firma, cursuri de pregatire, preservative (..) orice..toate porcariile pe care obisnuiau sa le cumpere cei in jur de douazeci de ani, au acum cumparatori in jurul varstei de zece ani. Si-au dublat piata de vanzari! (…) in cele din urma, cand se va naste un copil doctorii se vor uita la el intrebandu-se imediat daca nu cumva e nepregatit sa faca fata lumii; iar daca decide ca nu arata prea fericit, o sa-I prescrie antidepresive, inscriindu-l de la incept pe fagasul tipic al consumatorilor de asa ceva.

E trist sa descoperim prin ochii unui copil cum traim intr-o lume in care succesul inseamna MBA-uri, scoli prestigioase, facultati, specializari, sa faci bani, sa fii avocat cel mai bine sau oricum numai BOGAT sa fii.Ar trebui sa-i invatam pe copiii nostri ca esecul face parte din viata, ca nu este o rusine daca nu esti cel mai bun, cel mai frumos, si mai ales ca RUSINE nu are ce cauta in vocabularul si in viata noastra.

Craig reuseste totusi in aceste cinci zile sa descopere ca viata merita traita, ca fericirea sta de fapt in lucrurile simple:

Fugi. Mananca.Bea. mananca mai mult. Nu vomita.mai bine faci un pipi. Apoi fa si-un caca. Sterge-te la fund. Da un telefon.Deschide o usa.Plimba-te cu bicicleta.Plimba-te cu masina. Plimba-te cu metroul.Vorbeste. Discuta cu oamenii. Citeste.(…) Da o petrecere. Scrie cuiva un bilet de multumire. Imbratiseaza-ti mama. Saruta-ti tatal.(…)Traieste. Traieste. Traieste. Traieste.

Autorul incheie pe un ton optimist, insa lasa si un semnal de atentie referitor la aceasta boala, ca ea niciodata nu va fi tratata pe deplin, ci trebuie luptat neincetat impotriva ei:

Stiti, de fapt, nu ma simt mai bine. Mintea mea nu s-a eliberat de povara. Simt cat de usor as putea sa alunec inapoi (…) Nu m-am vindecat de nimic, dar ceva cutremurator mi s-a intamplat. Imi simt corpul cuprins si ridicat in sus si palmuit usor pe spate. Simt inima care bate dis-de-dimineata sambata si-mi spune ca nu vreau sa mor.

Mi-a placut enorm aceasta carte mai ales datorita stilului lejer si oarecum hazliu in care Vizzini prezinta o problema extreme de serioasa. O recomand cu multa caldura si cred ca ar trebuie citita atat de adolescenti, cat si de parinti (actuali si viitori). O gasiti aici, la reducere.

PS: De aceasta data am ales sa savurez un smoothie din capsuni, banana si suc de portocale

Am inceput sa citesc cartea asta la recomandarea unui bun prieten. Discutam cu el, printre altele, despre corporatii, despre cum am ajuns sa depindem de ele prin marfurile si serviciile pe care acestea le produc si vand. Mi-a recomandat sa citesc cartea si i-am urmat sfatul. Stiam de efectele negative ale corporatiilor asupra asupra vietii si comportamentului oamenilor, insa citind “Confesiunile unui asasin economic” am descoperit o noua perspectiva globala, politica. Iar acum trebuie sa mai am o discutie cu prietenul meu sa-l intreb de ce mai lucreaza inca intr-o multinationala dupa ce a citit cartea 🙂 . Mi-e teama insa ca stiu raspunsul lui si ca nu-mi place…

Asasinii economici (AE) sunt profesionisti extrem de bine platiti care escrocheaza tari din intreaga lume pentru sume ajungand la trilioane de dolari. Ei directioneaza bani de la Banca Mondiala, de la Agentia SUA pentru Dezvoltare Internationala, precum si de la alte organizatii de ajutorare straine catre seifurile corporatiilor gigant si catre buzunarele acelor catorva familii de bogatasi care controleaza resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzeaza in acest scop variaza de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mita, santaj, sex, ajungandu-se pana la crima.

Asa isi incepe John Perkins marturisirea si asta este de fapt esenta intregii carti, laitmotivul pe care-l gasim aproape in fiecare pagina a ei. Autorul sustine ca a fost asasin economic timp de cateva decenii si a facut parte dintr-un sistem foarte bine pus la punct: un scenariu simplu, in care tarile mai putin dezvoltate, bogate in resurse naturale (de regula petrol) sau cu o importanta strategica, sunt convinse, cu ajutorul asa-zisilor specialisti/experti in economie, sa ceara imprumuturi exorbitante de la organizatiile financiare mondiale controlate de SUA (FMI, Banca Mondiala) cu pretextul dezvoltarii economice a respectivelor tari. Organizatiile financiare directioneaza apoi banii catre companii importante din SUA care obtin proiecte gigant de inginerie si constructii in tarile mentionate. Unul din exemple de astfel de companii este Bechtel, va suna cunoscut? ….Dar, sa revenim: important este ca imprumuturile sa fie foarte mari, mai mult decat au nevoie tarile respective pentru ca, in momentul in care tarile ajung in imposibilitatea de a returna banii imprumutati, sa “ cada pentru totdeauna in plasa creditorilor si sa devina tinte usoare, in cazul in care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi in ONU sau accesul la titei sau alte resurse naturale.” Mi se pare cunoscut scenariul asta…

Dupa spusele lui Perkins, rolul asasinului economic este sa justifice nevoia uriaselor imprumuturi prin statistici si analize financiare umflate, astfel incat tarile targetate sa fie convinse ca este spre binele lor: “cei mai multi (…) cred ca favorizam aceste tari cand le construim centrale electrice, autostrazi si porturi. Scolile noastre si presa ne-au invatat sa percepem aceste actiuni ca pe niste fapte altruiste”, facand nevazute efectele devastatoare acestor tactici (imbogatirea oamenilor influenti din tarile respective, distrugerea mediului inconjurator etc).

Si uite cum descoperim cat de inselatoare pot fi analizele economice si statisticile prezentate de asa-zisii experti internationali: “cresterea PIB-ului poate rezulta din cresterea profitului pentru o singura persoana, cum ar fi individul care detine o companie de utilitati publice, in ciuda faptului ca majoritatea suporta povara datoriei. Cei bogati devin si mai bogati, iar cei saraci, si mai saraci. Si, totusi, din punct de vedere statistic, acest fapt este inregistrat ca progres economic.”

Sistemul, continua Perkins in dezvaluirile sale, este atat de bine pus la punct incat nu poti sa-i faci fata. In cazul in care asasinii economici esueaza in planul lor de convingere, apar “sacalii” care, dupa spusele lui, recurg la mita, amenintari, santaj, instigare la revolta etc. Iar daca nici aceste tactici nu reusesc, apar interventiile militare (vezi interventia SUA in Panama, razboiul din Golf).

Perkins da cateva exemple ale operatiunilor asasinilor economici in tari precum Ecuador, Venezuela, Iran, Arabia Saudita, Panama, Irak si vorbeste despre implicarea directa a administratiei Bush in afacerile cu petrol, tolerarea finantarii terorismului si multe multe altele.

E o carte foarte buna pentru a intelege un pic mai mult politica globala, relatiile internationale si economice dintre tari, dedesubturile si interesele din spatele acestor relatii. Ne face sa ne punem intrebari si sa privim cu alti ochi contextul actual global, inclusiv actele de terorism care sunt din ce in ce mai prezente in viata noastra.

Cartea se vrea a fi o confesiune prin care Perkins sa-si descarce constiinta si sa-si spele pacatele. Lasand la o parte parerile lui de rau (care nu m-au impresionat deloc) si explicatiile motivelor pentru care a continuat multa vreme sa fie asasin economic, cartea merita citita si poate sa fie un semnal de alarma pentru noi toti, pentru reconsiderarea vietii, a obiceiurilor si alegerilor noastre din fiecare zi. O puteti comanda aici .

Trebuie sa mentionez ca, la lansarea cartii, cele mai importante publicatii de presa de peste ocean, dar si Guvernul Statelor Unite au negat vehement afirmatiile lui Perkins si le-au pus pe seama teoriei conspiratiilor. Eu va las pe voi sa va formati singuri parerea citind acesta carte.

PS: Alegerea mea pentru fresh-ul de azi a fost sucul simplu de rosii cu putin piper pentru a-mi atenua gustul putin amar lasat de activitatile petrecute in cartea asta 🙂

Până acum două zile nici nu mi-am pus problema că ar putea fi o dezbatere pe tema asta. Din punctul meu de vedere, nu există termen de comparaţie: cartea bate întotdeauna filmul. Mi se pare aproape imposibil ca un film să poată surprinde toate senzaţiile şi emoţiile pe care ţi le stârneşte citirea unei cărţi.
La o discuţie cu prietena mea, aceasta mi-a marturisit că filmul este întotdeauna alegerea ei, preferând să vadă prima dată filmul şi după aceea, dacă i-a plăcut, să încerce şi cartea…Spunea ea că foloseşte imaginile din film pentru a vizualiza în minte ceea ce scrie în carte.

Pentru mine, cartea este primordială. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să citesc cartea prima dată, apoi să văd filmul şi să fiu total dezamăgită de acesta. Cum spuneam, e extrem de dificil să cuprinzi în imagini trăirile interioare ale personajelor, descrierea detaliată a fiecărui gest, grimasă etc. În film, accentul fiind pe firul epic al povestirii se pierde foarte mult din detalii care, de multe ori, fac diferenţa.

O să vă dau exemplu de câteva cărţi care mie mi-au plăcut foarte mult, iar ecranizările lor nu m-au mulţumit. Poate dacă vedeam doar filmul şi nu citeam cartea înainte, probabil că-l vedeam cu alţi ochi şi-l apreciam mai mult. Cred că de fapt se întâmplă următorul lucru: în momentul în care citeşti o carte, o vezi cu ochii imaginaţiei tale şi astfel iţi creezi anumite aşteptări de la personaje, imagini etc, iar filmul este rodul imaginaţiei scenariştilor, producătorilor, regizorilor. Şi clar, cele două imaginaţii nu coincid. Atunci apar dezamăgirile.

Voi ce părere aveţi despre acest subiect?

Iată câteva titluri:

Vălul pictat de Somerset Maugham. O carte minunată, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Mi-a plăcut transformarea lui Kitty Fane, dintr-o fată superficială, amatoare de distracţii uşoare şi amoruri adulterine într-o femeie sensibilă, capabilă de dăruire şi de iubire profundă. Ecranizarea din 2006 cu Naomi Watts şi Eduard Norton nu s-a ridicat la aşteptările mele, deşi o iubesc pe Naomi şi-mi place foarte mult cum joacă.

Întreabă praful de John Fante. N-ai cum să nu te îndrăgosteşti de Arturo Bandini, tânărul scriitor care işi doreşte cu disperare succesul şi n-ai cum să rămâi indiferent la iubirea fără speranţă pe care i-o poartă senzualei Camilla Lopez, chelneriţă mexicană, dependentă de marijuana şi bolnavă de TBC. Ecranizarea cu Colin Farrell şi Selma Hayek, la fel, nu mi-a trezit un foarte mare interes.

Memoriile unei gheişe de Arthur Golden. Mult premiatul film din 2005, care într-adevăr a fost bun, a fost depăşit în sufletul meu de cartea cu acelaşi nume. Bestseller internaţional, cartea este excelentă, este o adevărată capodoperă. Îmi amintesc că nu puteam s-o las din mână, m-a fascinat totul la această carte, m-a emoţionat, am trăit fiecare minut şi secundă alături de Chiyo.

Parfumul de Patrick Suskind. O altă carte mai mult decât minunată. Genială. Jean-Baptiste Grenouille, copilul născut cu un simţ olfactiv supranatural caută esenţa perfectă pentru parfumul său şi o găseşte, dar cu un cost teribil…Cartea ne prezintă o lume în care doar mirosul contează, fiecare lucru este simţit doar prin prisma mirosului…greu de surprins asta într-un film!

Casa somnului – Jonathan Coe

L-am citit pentru prima data pe Jonathan Coe cu a sa Expo ’58 , o carte care m-a atras prin irezistibilul umor britanic și prin intriga care îmi amintește de filmele despre spionaj din anii ’60 – ’70, în care americanii și rușii se află într-un război continuu pentru supremație. Casa somnului promitea chiar mai mult decât atât, prin recenzii în care era așezată în rândul celor mai bune romane gen thriller.

Începutul cărții e promițător – misterioasa vilă Ashdown, situată pe un promotoriu, servește drept cămin studențesc, după ce a fost vândută de proprietarii anteriori, despre care nu își amintește nimeni ceva. Întâlnim rând pe rând o serie de personaje, fiecare cu o poveste interesantă. Sarah, studentă la pedagogie, suferă de narcolepsie, are deseori probleme în a realiza diferența între ceea ce visează și realitate, de unde apar și o serie de confuzii hilare. Gregory, iubitul său, e pasionat de ea, sau mai degrabă o consideră un caz interesant în cariera lui de psiholog, însă noi vedem doar sfârșitul relației celor doi, declanșat de frigiditatea fetei (cauzată poate de sexul mecanic, lipsit de fantezie și de pasiune al cărui adept este Gregory). În peisaj apare și Robert, un alt student care se îndrăgostește de Sarah, dar și Veronica, o tipă boemă, nonconformistă, cu care Sarah va avea o relație pe restul perioadei facultății. În plan secundar îl cunoaștem pe Terry, prietenul lui Robert, un mare iubitor și cunoscător de cinematografie de artă.

Vom reîntâlni aceleași personaje peste 12 ani, Ashdown, devenit o clinică pentru tratarea tulburărilor de somn fiind locul care îi unește și de această dată. Niciunul dintre ei nu pare a fi un om împlinit, ducând tarele pe care le aveau încă din adolescență. Vom reîntâlni e un mod de a spune, căci cartea nu are un parcurs liniar. Construcția narativă, pe părți care preiau fazele somnului și care reușesc să prezinte într-un adevărat crescendo viața personajelor și evoluția relațiilor dintre ele, precum și intercalarea planului prezent cu acela al trecutului sunt elogiate de mulți bibliofili, dar drept este că pe mine nu au reușit să mă atragă foarte tare, asta poate și datorită faptului că personajele, deși bine conturate, nu m-au atras și nu m-au adus în situația de a empatiza cu vreunul dintre ele. Fiecare rămâne marcat de alegerile din tinerețe, atunci când totul pare simplu și lipsit de consecințe. Nu știu dacă somnul și fazele sale nu reprezintă o simbolistică a vieții, a deciziilor pe care le ei în mod conștient, dar prea ușor de multe ori și care ajung în cele din urmă să te domine, fără a mai putea să le întorci. Mai sunt și coincidențe în viață, care își au propriul rol, așa cum pare a ne spune romanul.

Casa somnului e una dintre acele cărți care nu te duc la o părere tranșantă, bine scrisă, dar care nu te cucerește și nu te face să aștepți cu nerăbdare reîntâlnirea cu paginile sale. Poate că așteptam altceva de la Jonathan Coe pornind de la cealaltă carte a sa și de la opiniile altor cititori.

Trei femei puternice este romanul pentru care Marie Ndiaye, prozatoare franceza de origine senegaleza, este recompensata cu premiul Goncourt 2009. Romanul este in primul rand proza ce spune povestea unor emigranti: o zbatere intre doua continente (Europa si Africa), despre supravietuire, mosternire si repetarea istoriei. Pe scurt, trei personaje feminine diferite, ale caror povesti sunt unite prin suferinta (sacrificiu de sine), iubire si transcedere (iertare).

Norah, o avocata nascuta in Franta, infrunta fantoma tatalui nepasator atunci cand se intoarce in incercarea de a-l scoate din inchisoare pe fratele sau. E povestea victimei care-si confrunta agresorul: tatal care abandoneaza familia (mama si doua fiice) in Paris, in pragul saraciei. Abandonul nu este doar simpla nepasare: inainte de a pleca, tatal il rapeste de langa mama pe singurul fiu, singurul mostenitor care merita dragostea sa. Tatal se imbogateste in Senegal, devenind unul dintre proprietarii unui sat de vacanta – Dara Salam, insa datoria sa fata de copii se limiteaza doar la fiul sau, singurul pentru care construieste o inchisoare de aur in Senegal.

Dara Salam este firul care face legatura cu cea de-a doua poveste, povestea Fantei. Sotul Fantei, Rudy, este un vanzator de bucatarii de tara, reintors in Franta dupa esecul profesoral din Dakar (esec pentru care il invinovateste pe tatal sau, unul dintre proprietarii parcului de distractii Dara Salam). Fanta e atrasa de sotul sau intr-o Franta provinciala, unde nu are posibilitatea de a profesa si este abandonata in fata frustrarii crescande a acestuia, confruntat cu o „cariera” spre care nu are nici o aplecare. Rudy este prototipul tatalui egoist – desi cu o constiinta macinata – care-si rapeste copilul pentru a-si controla consoarta care nu poate astfe; sa-l parareasca.

Khady Demba inchide cercul suferintei si face intoarcerea spre prima poveste: povestea lui Khady Demba este povata depasirii dispretului familiei adoptive. Khady Demba (bona pe care Norah o intalneste in casa tatalui sau) decide sa urmeze visul unui baiat pe care il intalneste intamplator intr-un sat in care totul miroase a peste: acela de a ajunge cu orice pret in Europa. Caci lasa in urma o lume din care un orfan sau o vaduva fara avere sau fara zestre este alungat. Dupa ce scapa de la inec si traverseaza continentul african intr-un camion, ajunge sa lucreze ca prostituata, pe o saltea, in incercarea de a strange bani pentru a-si urma visul. Lupta lui Khady Demba este lupta cu disperarea a unei fiinte care, supusa celor mai mari umilinte, nu vrea sa-si piarda demnitatea de fiinta umana: afirmatia „Eu sunt Khady Demba” se repeta ca o mantra.

Dincolo de filigranul firului povestilor care se impleticeste aproape insesizabil si leaga cele trei povesti, aparent fara legatura intre ele, scriitoare m-a impresionat prin modalitatea in care descrie natura psihologica a conflictelor personajelor. Pe scurt, pentru mine, Marie Ndiaye este maestra traumelor si conflictelor interioare.

Un roman sfasietor, pe care il recomand cu placere. Atentie, da dependenta! Motiv pentru care astept cu nerabdare editia romaneasca „Ladivine”.

Literatura asiatică a exercită întotdeauna o fascinație aparte, iar Valea Minunilor promite să dezvăluie cititorilor un nou colțișor interzis al îndepărtatei civilizații – lumea curtezanelor chineze. Mi-am dat seama citind cartea că gheișele japoneze par mult mai familiare iubitorului de carte, cu a lor imagine de femei rafinate, mai presus parcă de plăcerile carnale.

Amy Tan, autoarea Văii Minunilor e o scriitoare americano – asiatică, lăudată de critici și cititori pentru o serie de romane în care a reușit să prezinte legăturile dintre generații diferite de femei asiatice. Nu le-am citit, poate îmi recomandați voi în comentarii câteva.

În Shanghaiul anilor 1900, Lulu Minturn, o americană, deține una dintre cele mai exclusiviste case de curtezane, în care reușește să atragă atât asiaticii, cât și pe americani și europeni, oferindu-le un loc de socializare în care iau naștere cele mai profitabile afaceri. În casă locuiește și fata sa Violet, pe jumătate chinezoaică, o rasa mixtă care stârnește controverse și dispreț atât în rândul localnicilor, cât și al americanilor. Dura Lulu Minturn devine victima unui plan pus la cale de unul dintre amorezii săi – atunci când dorește să se întoarcă la San Francisco, Violet este răpită, iar casa sa de curtezane devine proprietatea unei bande locale, prin intermediul unor acte false.

Violet ajunge la rândul său într-o casă de curtezane, având menirea să atragă clienți bogați, în calitatea sa de curtezană virgină. Se îndrăgostește de cel care îi cumpără deflorarea la 15 ani, dar află în curând că tradițiile chineze sunt foarte riguroase, iar locul său în societate nu va fi niciodată mai important decât acela pe care îl ocupă acum.

Cartea descrie minuțios normele care ghidează lumea curtezanelor, femei care sunt ceva mai mult decât niște simple prostituate. Clienții trebuie să le curteze, iar pentru a avea acces în patul lor încheie contracte bănoase pe mai multe sezoane. Curtezanele au abilități artistice – poezie, cântece și deprind totodată un întreg arsenal de abilități erotice, căci cadourile pe care le primesc și veniturile lor sunt direct dependente de satisfacția bărbaților care le sunt patroni.

Ca și în cazul mamei sale, viața lui Violet e plină de întâmplări ieșite din comun, pe care dacă ar fi însă să le prezint aici v-aș răpi plăcerea de a citi cartea. Cred că faptul că trece printr-o căsătorie și ajunge la mâna unuia dintre pretendenții săi sunt destule motive ca să vă întrețină curiozitatea.

Am citit unele critici la adresa cărții cu privire la o așa zisă abundență de pasaje pornografice, dar ele sunt de genul celui de mai jos, așa că Valea Minunilor nu s-ar regăsi în topul celor mai bune cărți erotice (îi invit pe cei care nu lasă pudoarea să stea în calea lecturii să intre acolo și să îmi spună impresiile lor). Se folosesc simboluri ca tulpină, fantă, pisc, imagistică desprinsă parcă dintr-o gravură chinezească și care creează un fel de soft porn pentru femei.

În noaptea aceea mi-am rememorat parcă geografia corpului: circumferința schimbătoare a membrelor mele, distanța dintre două puncte mult iubite, scobiturile, gropițele și curburile, adâncimea inimilor noastre apăsate una peste cealaltă. Ne-am unit și ne-am separat, astfel încât să ne putem bucura privindu-ne în ochi înainte să ne prăbușim din nou unul în celălalt.

Opiniile mele despre carte sunt mixte, mi s-a părut puțin cam lungă, ceea ce i-a luat din meritele aduse de desele răsturnări de situație care te fac să ții cartea în mână. Unele situații par clișee desprinse dintr-un serial de televiziune, totuși mi-a plăcut descrierea acestei lumi a curtezanelor și a unei Chine aflate în schimbare, odată cu abdicarea împăratului și instaurarea republicii.

Am întâlnit de-a lungul timpului printre cărţile pe care le-am citit, adevărate bijuterii. Cărţi ce mi-au rămas în suflet, pe care le-am redescoperit după ani de zile şi pe care le-am recitit de mai multe ori. Sunt unele despre care nu-mi mai aduceam aminte firul povestirii sau personajele sau ce se întâmplă de fapt în carte, dar cunoşteam senzaţia plăcută pe care mi-o lăsase respectiva carte. Ştiam că mi-a plăcut foarte tare, dar nu mai ştiam de ce….şi o reciteam…şi o regăseam la fel de minunată.
Iată câteva dintre aceste cărţi. Câteva pentru că sunt mult mai multe, probabil că acest articol va avea o continuare :). Ordinea în care le-am enumerat este întâmplătoare pentru că nu pot să stabilesc un top în adevăratul sens al cuvântului. Toate au fost la fel de frumoase pentru că momentele lecturării, vârsta mea atunci când le-am citit au fost diferite.

1. Laura Esquivel- La fel de iute ca dorinţa. Nu ştiu de unde a apărut această scriitoare, dar este magnifică. Mi-a plăcut foarte mult atât această carte, cât şi Ca apa pentru ciocolată. Este atât de delicată şi vorbeşte aşa de frumos despre dragoste şi atinge foarte multe corzi sensibile. Romanul de faţă este despre Jubilo, unui telegrafist care avea capacitatea de a asculta adevăratele sentimente/gânduri ale oamenilor, chiar dacă aceştia nu reuşeau să le exprime în cuvinte. Este despre iubirea aproape perfectă între Jubilo şi Lucha, este despre relaţia tată-fiică. Dar felul în care Esquivel povesteşte despre toate acestea este incredibil de frumos. V-o recomand cu multă căldură.

2. Stephen Vizinczey- Elogiu femeilor mature. Această carte şi autor maghiar m-au surprins foarte plăcut. Aceasta este o poveste amuzantă despre sex, despre tinereţe, frustrări, greşeli naïve, umilinţe, despre bărbaţii tineri (băieţii :)) şi femeile mature.Cred că această carte merită o recenzie separată pe care o voi scrie foarte curând. În orice caz, e minunată.

3. Pascal Bruckner-Hoţii de frumuseţe. Un bărbat şi o femeie rătăciţi undeva în Alpi, la graniţa între Franţa şi Elveţia ajung să ceară găzduire la o cabană, la familia Steiner unde vor rămâne ostatici. Cei doi Steiner, împreună cu servitorul lor de încredere reprezintă un trio malefic deoarece ei furau…frumuseţi. Adică femei tinere, frumoase, cu gânduri de viitor, le ţineau prizoniere în condiţii inumane până când deveneau urâte, bătrîne, atât fizic, cât şi psihic. Foarte bine scrisă cartea.

4. Sarah Dunant- În compania curtezanei. Un tablou surprinzător al Veneţiei şi al vieţii curtezanelor secolului al XVI-lea. O lume unde opulenţa şi mizeria se întrepătrund, o lume înşelătoare cu clerici decadenţi, vrăjitoare, pitici, curtezane, cu taine, patimi, dorinţe. Este o carte despre iubire şi despre căutarea zadarnică a fericirii. Excelentă!

5. Sandor Marai- Lumânările ard până la capăt. O carte minunată, vezi recenzia ei aici .

6. Luis Landero-Jocuri ale vârstei târzii. Este primul roman publicat de Luis Landero, roman care de altfel a primit în Spania Premiul Naţional pentru Literatură şi Premiul Criticii în anul următor publicării. Un joc între doi adolescenţi întârziaţi în care se fabulează, se construiesc personaje, totul pentru a evita realitatea. O altă carte care merită o recenzie, în curând.

Acestea sunt recomandările mele, cred că şi voi aveţi lista voastră de astfel de lecturi pe care le-aţi reciti oricând. Aştept să mi le împărtăşiţi şi mie 🙂

Recenziile cărților erotice au fost întotdeauna unele dintre cele mai citite de pe blog. Cărțile sunt un domeniu al fanteziei, al imaginației, iar sexualitatea este întodeauna un subiect care îndeamnă la așa ceva. Editurile românești au relativ puține colecții dedicate cărților erotice, iar genul pare a se îndrepta mai degrabă spre genul softcore, un fel de jurnal intim al tipelor pasionate de sado-masochism de tipul seriei Cincizeci de umbre ale lui Grey, o carte care mi s-a părut lipsită de orice calitate literară și de un erotism fără atractivitate. Mulți cititori nu vorbesc despre așa-zisa literatură deocheată, dar voi propune un top al cărților erotice, multe dintre ele trecând de descrierile care pot induce ideea de sexualitate și mergând până la pasajele de sex explicit. E vorba de literatură, să admitem că poate fi interesant.

1.Luni de fiere are calitatea de a îmbina extrem de interesant erotismul și evoluția unui cuplu. Sexul e unul din ingredientele oricărei relații, iar în cazul nostru fanteziile mai puțin obișnuite sunt cele care îi unesc pe Franz și Rebecca, până la punctul în care acestea odată consumate conduc la gelozie și ură. Cel mai bine explică toate acestea însuși Pascal Bruckner – „cuplul de azi are nevoie de o anumita intensitate. Si aceasta nevoie duce uneori la dorinta de a se separa atunci cand intensitatea nu mai este multumitoare. Deci cuplul modern isi iubeste propria criza, lucru care ii explica fragilitatea „. O carte bună, care merită citită dacă ești dispus să lași prejudecățile la o parte.

VEZI PREȚUL

2. Sexus, Nexus și Plexus de Henry Miller, o serie de cărți de fapt, dar între care nu am putut face o departajare, iubitorii genului urmând a le savura pe toate trei. Trilogia devenită deja clasică a stârnit multă vâlvă în anii ’50 când a fost publicată și poți înțelege cu ușurință de ce. O combinație de scene de sex, gânduri și fine constatări psihologice, în care femeile sunt simple obiecte ale plăcerii sexuale, iar bărbaților pare a li se permite orice, nu sunt simplu de digerat probabil de multă lume nici astăzi, când erotismul deja s-a banalizat, dar vă recomand această trilogie.

VEZI PREȚUL

3. Femei de Charles Bukowski are la bază ideea că că cel mai mare păcat al femeii este să aibă „o pizdă deosebit de mare”, deși Chinaski e capabil să aprecieze rafinamentul și inteligența femeilor. Personajul principal Henry Chinaski este văzut ca un alter ego literar al lui Bukowski, căzut în patima femeilor și băuturii, dintre cale le-ar alege întotdeauna pe primele.

VEZI PREȚUL

4. Lolita lui Vladimir Nabokov a devenit o altă operă clasică, numele personajului ajungând să simbolizeze, ca și în carte, pasiunea ciudată a unor bărbați pentru o nimfă. O poveste de dragoste extrem de controversată, care nu ar trebui însă să lipsească dintre cărțile citite. O poți comanda de aici.

5. În Platforma lui Michael Houellebecq erotismul este extrem de prezent – sex oral, sex în trei, swinging, sex oral în locuri publice etc., dar mie nu mi s-a părut deloc vulgar, ci mai degrabă o componentă firească a vieții oricărui european, pe care mulți preferă să o țină închisă într-un spațiu intim bine delimitat. Personajul principal întâlnește o tânără care îi satsiface toate fanteziile, declanșate în fapt de nevoia de reconfirmare a propriei puteri și de negarea înaintării în vârstă. O carte care merită atenția cititorilor.

6. Hotel Iris de Yoko Ogawa este povestea sado-masochistă a unei puștoaice, care găsește în ea evadarea de sub totalitarismul mamei și a unui bărbat cu o viață altfel banală. Scene de dominare și umilire, interesant expuse, fără să fie nevoie să fii un pasionat al acestei laturi sexuale.

VEZI PREȚUL

7. Jurnalul unui călător boem. 1001 de femei de Ciprian Enea ne aduce un altfel de jurnal turistic. Vei cunoaște nenumărate locuri exotice, dar spre deosebire de cele obișnuite aici le vei vedea și prin prisma sexualității femeilor de acolo. Albe, negrese sau asiatice, timide sau experimentate, femeile lui Enea îți aduc o lectură interesantă.

VEZI PREȚUL

8. În Regele Havanei de Pedro Juan Gutierrez suntem introduși în decăzuta capitală cubaneză și atmosfera anilor ’90. Mahalalele și clădirile care au rămas simple amintiri ale perioadei de glorie ascund o viață dură, lupta pentru supraviețuire, droguri, prostituție și o sexualitate debordantă. Cartea îmbină sexualitatea explicită și imagini dure descrise într-un limbaj succint, aproape jurnalistic. Oamenii sunt reduși la nevoile primare: mâncare, băutură și sex. Gutierrez ar putea să figureze cu cărțile sale în orice top de cărți erotice alcătuit în baza limbajului explicit.

9. Elogiu mamei vitrege de Vargas Llosa, un fel de Lolita în varianta masculină. Un puști de zece ani, cu un aspect inocent, își seduce mama vitregă, care de altfel avea o relație sexuală împlinită cu tatăl său. O carte ciudată, deloc ușor de digerat, care crează opinii divergente în rândul cititorilor.

VEZI PREȚUL

10. J. Ființa Sexuală de Kenzaburo Oe confirmă gusturile ciudate ale japonezilor în materie de sex. Sex în grup, homosexualiate și exhibiționiști care pot fi satisfăcuți doar de masturbarea în mijloacele de transport public crează un univers erotic exotic, care intră cu ușurință în topul cărților erotice bizare.

VEZI PREȚUL

11. Cimitirul de Adrian Teleșpan e o altă carte faină, deși trebuie să ai stomac să te obișnuiești cu ea. E vorba de un român care se stabilește la Londra, o carte plină de umor și ironie, foarte comentată pe blogurile de cărți atunci când a apărut. Motivul e simplu – e o carte porno gay, în care sexul explicit abundă, cum ar fi imaginea pulii intrând într-un cur de bărbat sau cheful de o muie pe care o are tipul. Nu fiți contrariați, este exact limbajul din carte.

12. Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase de Dan Alexa, o savuroasă colecție de povestiri, pornește de la premisa că Patriarhia nu vrea să vorbim despre pizdă. Povestirile sunt vii și terifiante și amuzante și line și abrupte și încărcate și simple și reale și fantastice, merită să apară în acest top cărți erotice.

13. Cărțile erotice explorează în principal deviațiile sexuale, sau se pare că pe multe de genul acesta le-am nimerit eu. Așa este și Pianista lui Elfriede Jelinek, în care Erika, o profesoară de pian trecută de 30 de ani care locuiește cu mama sa, are o viață sexuală se reduce la aventuri extreme: se ascunde noaptea în tufișuri pentru a urmări cuplurile care fac dragoste, merge la Peep-Showuri unde îi place să simtă mirosul spermei întărite de pe șervețelele de pe jos și nu îi sunt străine nici cinematografele porno cu filme bizare.

14. În Vârstele lui Lulu – Almudena Grandes, o puștoaică se cuplează cu un prieten al fratelui său, mult mai în vârstă decât ea. Își începe viața sexuală devreme, cu experiențe extreme pentru oricine, iar asta se pare că îi va crea dependența de sex. Transexuali, sadomasochiști, cupluri bisexuale sau gay, toate sunt experimentate de Lulu și toate sunt descrise explicit în carte.

15. Albastru nemărginit, aproape transparent de Ryu Murakami aduce viața neconvențională a unui grup de tineri japonezi din anii ’70, o imagine incetosata a unor partide de sex explicite, extrem de perverse, descrise in detaliu, sau pagini intregi despre droguri, prepararea lor, injectarea, senzatiile duse la extrem. Nu e cea mai bună carte a lui Ryu, dar e o experiență literară.

Secretul libertăţii. Diavolul păcălit – Napoleon Hill

Este a doua oară când citesc această carte şi sunt convinsă că nu este ultima dată, pentru că Napoleon Hill reuşeşte de fiecare dată să mă surprindă prin lucrurile pe care ni le dezvăluie. Hill este poate cel mai mare autor de cărţi de dezvoltare personală, a fost un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte literatura motivaţională, a pus bazele teoriei succesului după ce a intervievat timp de două decenii sute de oameni care au reuşit în viaţă sau dimpotrivă, au eşuat. A fost aproape de Andrew Carnegie, Henry Ford, Graham Bell, John D. Rockefeller, a fost consilier pentru doi preşedinţi americani, Woodrow Wilson şi F.D. Roosevelt. Cărţile sale s-au vândut şi se vând în milioane de exemplare, sunt foarte actuale, deşi au fost scrise la începutul secolului XX. Napoleon Hill mă fascinează prin lucrurile simple pe care le propovăduieşte, lucruri care au la bază nimic altceva decât bunul-simţ.

Chiar dacă nu sunteţi pasionaţi de acest domeniu al literaturii motivaţionale, sfatul meu este să lăsaţi deoparte prejudecăţile şi să-l citiţi pe Napoleon Hill, măcar o singură carte a sa. Nu veţi regreta. Credeţi-mă că dacă l-aţi citit pe Hill (şi pe Dale Carnegie) nu mai aveţi nevoie de nici o altă carte motivaţională. Aceşti doi autori au spus totul, restul e doar sfânta repetiţie. Eu vă recomand de Hill Despre succes şi De la idee la bani. Titlurile cărţilor nu atrag în nici un caz, ba dimpotrivă, te face să fii reticent şi neîncrezător. Însă cărţile reprezintă o comoară.

Eu o să vorbesc aici de Secretul libertăţii. Diavolul păcălit, o carte cu un subiect atât de controversat încât, deşi a fost scrisă în 1938, nu a văzut lumina tiparului decât după mai bine de 70 de ani. Este o carte puternică, revelatoare, este pentru cine are urechi să audă şi creier să gândească liber. Este pentru cei vor să gândească folosindu-şi propria minte, fără să adopte şi să folosească ideile altora, este pentru cei caută răspunsuri şi soluţii, este pentru cei care iubesc libertatea de exprimare şi gândirea independentă. Dacă nu sunteţi printre cei pe care i-am descris mai sus, puteţi să daţi pagina şi să căutaţi o carte de Sandra Brown.

Pe foarte pe scurt, Hill îşi prezintă ideile sub forma unui interviu pe care îl are cu însuşi Diavolul, în care îl forţează să-şi dezvăluie armele cu care acesta îi prinde în capcană pe 98% din oameni astfel încât să-i poată controla în totalitate. Diavolul, în accepţiunea lui Hill nu are corp fizic, ci reprezintă tot ceea ce este forţă sau energie negativă sau partea negativă din atom. În acest context, Hill ne vorbeşte despre frică, furie, invidie, vicii, egocentrism, eşec, gânduri negative, ca obstacole care ajung să ne copleşească şi ne împiedică să ne găsim împlinirea. Însă interesant este modul prin care toate acestea ajung să ne controleze, iar aici intervin controversele şi judecăţile, pentru că Hill atinge nişte subiecte extrem de sensibile ca biserica şi educaţia. Lectura este savuroasă şi nu vreau să vă dezvălui nimic din adevărurile scrise în această carte, cu toate că mi-ar face o deosebită plăcere. Însă astfel nu aţi încerca să citiţi voi înşivă cartea şi aţi pierde ceva ce poate mie îmi scapă să vă prezint.

În condiţiile actuale în care sistemul tradiţional educaţional este din ce în ce mai combătut şi îşi arată pe zi ce trece ineficienţa, cartea aceasta ne ridică câteva întrebări cărora ar fi bine să le căutăm rapid răspuns. Iar în contextul politic şi social în care trăim, biserica şi religia este un subiect mai mult decât fierbinte. Este o carte foarte actuală, chiar dacă, reţineţi, a fost scrisă în 1938. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult şi nici acum nu prea există interesul să se schimbe, pentru că nu există interesul ca fiecare dintre noi să gândească liber!

Mi-ar plăcea tare mult să citiţi cartea şi să-mi spuneţi ce părere aveţi de ea.

2084. Sfârșitul lumii – Boualem Sansal

Boualem Sansal nu face niciun secret din faptul că 2084. Sfârșitul lumii își găsește inspirația în celebra distopie 1984 a lui George Orwell. Face trimitere la ea încă de la început, iar ulterior, în cadrul cărții găsim referiri la 1984 anul în care ordinea mondială a început să se schimbe. Vorbim de o preluare a unei ștafete referitoare la un viitor în care toată omenirea e ternă, lipsită de individualități și trăiește după regulile impuse de regimurile politice, un viitor improbabil, dar nu imposibil, căci amintitele romane au destule elemente de plauzibilitate. Nu știu prea multe despre Sansal, dar este interesantă informația că în 2012 banii câștigați pentru Premiul romanului arab i-au fost retrași după o vizită la Ierusalim.

Dacă nu ați făcut-o deja, vă recomand să citiți minunata 1984 de George Orwell, căci Boualem Sansal nu aduce mari elemente de noutate. Dacă vă place genul, atunci cartea algerianului nu este de ignorat, cel puțin prin prisma Marelui Premiu al Academiei Franceze cu care a fost distinsă. Veți recunoaște în ea elemente din Supunere de Michel Houellebecq, cu mențiunea că schimbările cunoscute de societate în aceasta erau impuse democratic și nu de un regim totalitar. Denumirile minesterelor abistaneze sună asemănător cu funcțiile unor membrii ai ISIS care sunt menționați uneori în mass-media. Premiul Academiei se datorează așadar nu originalității, cât actualității subiectului – islamismul.

În 2084. Sfârșitul lumii întreaga planetă pare a se rezuma la o singură țară – Abistan, condusă după regulile stricte ale religiei lui Yollah, prin trimisul său Abi. Totul ne face să ne gândim la islam, deși nu este numit ca atare, ci reprezentat prin aceste nume care reprezintă mai degrabă niște aluzii ușor de descifrat, prin rugăciunile zilnice la care participă toți credincioșii, prin rolul femeii în societate. Oamenii cunosc realitatea doar din propaganda oficială, iar universul lor se rezumă la cartierul în care locuiesc și pe care îl pot părăsi doar cu aprobări oficiale. Poziția în societate depinde doar de zelul lor religios, sunt testați stimulat de singura mâncare – un fel de terci cu substanțe halucinogene care induce starea de supunere. Abilimba înlocuiește toate limbile anterioare, amintind de asemenea de George Orwell.

Cum fiecare societate are inadaptații săi, în Abistan trăiesc Ati și Koa, care pornesc în aflarea adevărului și în căutarea unei legendare frontiere către o altă lume (dacă ea există). Se vor trezi prinși într-un conflict între clanurile conducătoare, societatea abistaneză având la vârf astfel de structuri aproape tribale, corupte, ale căror averi provin din alocarea de monopoluri de către Dreapta Frăție (alt termen care amintește de lumea arabă). Cum Abi, conducătorul suprem pare a fi doar o imagine a propagandei, clanurile sunt cele care conduc Abistanul, lupta dintre ele fiind strict economică, pentru privilegii. Interesant cum toate societățile așa zis egalitariste sunt caracterizate de cea mai mare corupție, idee reluată și în carte.

Fără a fi originală 2084. Sfârșitul lumii a fost pentru mine o lectură agreabilă.

Din nou a sosit vremea topurilor de cărți, care atât de subiective și de discutabile cum sunt ele, reprezintă o ocazie minunată de a vedea ce cărți bune s-au mai citit prin blogosfera bibliofilă. Top 10 cărți citite de mine în 2019 reprezintă o combinație de literatură clasică și noutăți. Atunci când am alcătuit topul am dat întâietate cărților nou apărute, mai puțin cunoscute, dar care ar merita citite.

Ca și dățile trecute constat că notele acordate după citirea unei cărți nu sunt un reper absolut, iar atunci când începi să privești către acestea retrospectiv și comparativ clasamentul celor mai bune cărți citite în 2019 nu reprezintă o simplă înșiruire în baza unor note, ci mai degrabă o încercare de ierarhizare după modul în care ți-au rămas în suflet și minte respectivele lecturi.

Să lăsăm vorbăria și să trecem la clasament.

O ciudățenie a minții mele – Orhan Pamuk– o carte poate nu foarte originală, dar exact așa cum te aștepți să o găsești din partea unui maestru al narțiunii și psihologiei umane, a unui iubitor al Istanbulului ca nimeni altul.Pamuk reușește de fiecare dată să aducă ceva nou, să creeze o atmosferă atât de detaliată încât devii parte a orașului și transformărilor sale, ca o persoană familiarizată cu fascinanta metropolă. O ciudățenie a minții mele reprezintă o îmbinare extraordinară a două vieți: aceea a lui Mevlut Karatas și a vieții Istanbului, care cunoaște o accentuată perioadă de înnoire și modernizare între anii 1960 – 2000. Mi-a plăcut stilul cursiv, minuțios, așezat, care te prinde în farmecul său.
1984 – George Orwell – prinde orice top al celor mai bune cărți. Mulți autori s-au inspirat din ea, iar o sumedenie de pasionați ai teoriei conspirației o văd ca descriind un viitor foarte posibil. Oamenii renunță la identitate, la dragoste, la gândire și trăiesc după legile impuse de conducerea politică. O singură lume, globalizarea în forma absolută, în care manipularea maselor își atinge la perfecțiune scopul. O distopie minunată, care reconstituie cel puțin în parte frânturi ale societății contemporane. O recomand oricui, ca un motiv de reflecție.
Nobila doamnă din Yodo – Yasushi Inoue – ficțiune istorică pe fundalul Japoniei sec. XVI – XVII. Dragoste, lupta pentru supremație, destine umane puse sub semnul supremației politice, ingrediente care vor încânta orice iubitor de literatură. Cartea a fost scrisă inițial sub forma unui foileton si asta se simte din plin în stilul alert, care te va ține aproape, căci nu vei dori să o savurezi în porții mici.
Muntele vrăjit – Thomas Mann – una dintre cărțile pe care știi că trebuie să o citești, fiind privită ca o capodoperă a literaturii universale, dar a cărei întindere te determină să o pui mereu în coada listei de lectură. O carte pentru care trebuie să îți găsești timp și care se așează la ceva vreme după ce ai lecturat-o. Îți va rămâne în suflet mai mult decât vei avea impresia după lectura sa.
Omul din ianuarie -David Mitchell – o carte amuzantă, excelentă pentru adolescenți și pentru toți cei care vor să își privească retrospectiv copilăria din perspectiva adultului.
Cronica vieții mele – Bob Dylan – nu știu dacă un premiu Nobel te transformă într-un scriitor de succes, dar Bob Dylan are un stil bine conturat. Vorbim de o biografie, pornind de la primele spectacole din cluburi anoste, până la obținerea rolului de simbol al unei generații revoltate.
Scandalul – Shusaku Endo – un scriitor de succes, adept al perceptelor creștine și un bărbat extrem de pervers – vorbim de o dedublare a personalității, pot fi unul și același? Descoperiți în carte.
Poftă de ciocolată – Care Santos – trei povești frumoase, care au în comun ciocolata și drumul parcurs timp de câteva secole de o ciocolatieră. Dragoste, trădare, istorie, umor, toate în dozele necesare unei lecturi plăcute.
Valea minunilor – Amy Tan – o carte frumoasă, deși pare bazată prea mult pe anumite clișee, despre universul curtezanelor chinezoaice.
O cale-ngustă spre nordul îndepărtat – Richard Flanagan – construcția celebrei căi ferate a morții dintre Birmania și Thailanda, plătită cu viața a zeci de mii de prizonieri aliați și muncitori asiatici. Calea ferată urma să dețină un rol strategic în strategia expansionistă a Imperiului Japonez, de aceea s-a decis finalizarea sa în puțin mai mult de un an, comparativ cu cei șase considerați anterior ca fiind necesari de britanici, vechii stăpâni coloniali ai locurilor.

Sânge şi splendoare- Sarah Dunant

Am descoperit-o pe Sarah Dunant acum ceva timp, iar romanele sale În compania curtezanei, Naşterea lui Venus sau Transgresiuni m-au captivat de la primele pagini. Astfel că n-am stat pe gânduri când am găsit recent într-o librărie cochetă o nouă carte a sa, Sânge şi splendoare.

Sarah Dunant este o scriitoare care îmbină perfect faptele istorice cu ficţunea pură, linia de demarcaţie dintre cele două fiind extrem de fină. Acesta este şi cazul romanului de faţă, în care este prezentată istoria fascinantei familii Borgia, una dintre familiile cele mai bogate şi mai influente din Italia renascentină.

Ales Papa Alexandru al VI-lea în 1492, cardinalul Rodrigo Borgia îşi foloseşte influenţa şi puterea pe care i-o conferă statutul papal, pentru a-şi îmbogăţi familia şi pentru a obţine numeroase foloase. Familia Borgia a rămas cunoscută în istorie pentru faptul că, în setea lor pentru putere au recurs la crimă, desfrâu, nepotism, furturi, adulter, incest, simonie (vânzarea de bunuri ale Bisericii) şi multe altele. De provenienţă spaniolă, ajuns Papă într-un oraş italian, Rodrigo Borgia nu s-a dat în lături de la nimic. A avut relaţii sexuale ilicite cu diverse femei, a folosit căsătoriile copiilor lui pentru a construi alianţe cu diverse familii importante din Italia şi Spania, şi-a îmbogăţit familia şi a plasat membrii acesteia în poziţii cheie în Roma acelor vremuri. Familia Borgia şi-a câştigat o reputaţie infamă, însă dacă ne uităm puţin în istorie, faptele îngrozitoare de care este acuzată nu diferă foarte mult de ceea ce făceau alte familii influente, alţi papi sau aşa zise feţe bisericeşti.

Sarah Dunant reuşeşte în romanul său să aducă la viaţă aceste personaje istorice, să le facă să-şi strige pasiunile, dar şi patimile, le umanizează. Îi îndrăgeşti şi dispreţuieşti în acelaşi timp pe toţi cei din familia Borgia: Papa Alexandru cu jongleriile lui din politică, diplomaţie, treburile bisericeşti şi amantlâcurile sale pare mic copil în ceea ce priveşte cruzimea, sângele rece şi făţărnicia, în comparaţie cu propriul său fiu, frumosul Cesare. Se spune că acest Borgia a fost inspiraţia lui Machiavelli când l-a portretizat pe „El Principe”. Mai întâi cardinal, apoi comandant al trupelor papale, Cesare a fost un om politic şi un militar extrem de capabil, reuşind să asedieze nenumărate oraşe italiene şi să le aducă sub dominaţia Papei. Cunoscut pentru frumuseţea, eleganţa şi masculinitatea sa, Cesare a fost cel mai de temut om din vremurile sale, a fost crud, răzbunător, fără scrupule. Pe Lucrezia, fiica Papei şi sora multiubită a lui Cesare, Sarah Dunant a portretizat-o ca fiind inocenta, suflet bun şi victima celor doi bărbaţi influenţi din familia sa, care au măritat-o cum, când şi cu cine au vrut ei, în funcţie de ambiţiile lor politice. Juan, Jofre, Giulia, Sancia, Alfonso sunt personaje care, deşi cu puţină importanţă, dau savoare şi completează imaginea de ansamblu a anturajului papal.

Dunant este o maestră a ficţiunii istorice, este fidelă evenimentelelor istorice şi nu evită să ilustreze părţile întunecate ale istoriei, dar le şi adaugă mult farmec prin imaginaţia şi inteligenţa de care dă dovadă scriitoarea. Personajele sunt prezentate cu părţile lor malefice, dar şi vulnerabile, Dunant încearcă să le ofere o prezentare corectă, fără a cădea în capcana mitului creat în jurul familiei Borgia. După cum spune chiar autoarea, cartea este „un act de imaginaţie care nu are nevoie de justificări”şi aşa trebuie citită. De altfel, o dată intrată în mijlocul intrigilor ţesute de familia Borgia, mi-a fost foarte greu să las cartea din mână. M-am pierdut câteodată în descrierea bătăliilor şi planurilor politice, însă mi-am revenit repede când era vorba de o intrigă amoroasă, cu iz de scandal şi…de erupţii ruşinoase pe pielea cardinalilor!

Ecaterina cea Mare & Potemkin – Simon Sebag Montefiore

Ecaterina cea Mare & Potemkin reprezintă o ocazie minunată de a afla mai multe lucruri despre istoria Rusiei țariste. Am citit de Montefiore Într-o noapte de iarnă, carte care m-a convins că vorbim de un istoric care poate da un aspect extrem de plăcut rigurozității faptelor, datelor și documentelor. Nu cred că sunt mulți autori care să te determine să citești istorie și asta într-un mod în care devii parte a ei, iar diferențele față de stilul ușor al beletristicii sunt ca și inexistente.

Ecaterina cea Mare & Potemkin abordează riguros Imperiul Rus din secolul XVIII, aflat în continuă extindere, dar și viețile private ale celor doi protagoniși. Este binecunoscută relația de iubire dintre Ecaterina și Potemkin, care a scandalizat societatea contemporană lor prin libertinajul nemaintâlnit. În plus Montefiore confirmă apetitul sexual al împărătesei, probat prin zecile de amanți tineri pe care îi propunea chiar Potemkin. La rândul său Potemkin a fost un mare iubitor al femeilor, un adevărat alai de amazoane, soții de nobili și chiar propriile nepoate constituind cuceririle sale sexuale. Au contribuit la aceasta atât farmecul personal, cât și atracția exercitată de puterea sa care nu cunoștea limite.

Relația împărătesei cu prințul reprezintă un plan mai puțin important al cărții. Pornită la momentul în care Ecaterina, de origine germană, uzurpă tronul soțului său, iar Potemkin era un tânăr ofițer din gardă, aceasta se transformă într-una de respect reciproc și de împărțire a puterii. Potemkin a fost un vizionar al epocii sale, încercând să atragă în teritoriile sudice noi cucerite cei mai buni agricultori și meșteșugari din toată lumea. Pe plan politic Ecaterina și Potemkin dezvoltă o alianță cu Austria, împreună cu care încearcă să cucerească cât mai mult din Imperiul Otoman aflat deja în declin. Constantinopolul reprezintă obsesia ambilor.

Dacă citiți cartea veți înțelege mai bine și contextul internațional de acum. Potemkin a cucerit și dezvoltat Crimeea, crând alianțe cu o parte din tătari și a creat Noua Rusie, noi teritorii pe care le-a stăpânit și condus așa cum a crezut de cuviință. Polonia era un regat aflat sub sfera de influență a Rusiei, care putea impune regi, beneficiind de rivalitățile dintre aristocrația locală. Țările Române apar ca un loc de luptă între ruși și turci, neavând o importanță individuală. Potemkin a fost considerat al doilea împărat al Rusiei, sau cel care adopta toate deciziile sau trebuia cel puțin să fie de acord cu ele.

Ecaterina cea Mare & Potemkin reprezintă o carte obligatorie pentru iubitorii de istorie. Bogat documentată, dar extrem de cursivă, te va face să o citești foarte ușor, ca pe o poveste frumoasă a doi oameni și a împlinirilor lor.

E prima carte pe care o citesc de acest autor şi cu certitudine nu va fi şi ultima. Da, mi-a plăcut. N-ai nevoie de mai mult de o oră pentru a citi acest microroman, dar este o oră amuzantă, emoţionantă şi mai bogată. Nici nu ştiu dacă este un roman pentru adulţi sau unul pentru adolescenţi. Nici autorul nu ştie. Dar până la urmă, nici nu contează. Mi-a plăcut!

Cititorul din peşteră este o poveste. O poveste cu tâlc, scrisă cu umor, ironie şi inteligenţă fine. Este o poveste despre un adolescent care se îmbarcă într-o călătorie pe mare, în căutarea unui animal mitic şi fabulos, Anibalector. Naufragiat pe insulă cu teribilul monstru care mănâncă oameni, citeşte cărţi şi vorbeşte portugheza (dar şi puţină rusă, ebraică, mandarină, engleză, maghiară şi chiar română), adolescentul nostru învaţă dragostea de carte şi de cuvânt. Strania făptură îl iniţiază în tainele lecturii, îl învaţă să facă deosebirea între o povestebinepovestită şi o povesteprostpovestită, îl învaţă că amândouă îşi au rostul şi-i spune de ce merită efortul să le citeşti pe amândouă. Conversaţiile dintre cei doi sunt de fapt nişte lecţii despre viaţă, despre libertate, despre îngrădiri, despre modul cum alegem să ne trăim viaţa. Sunt lucruri acolo spuse cu umor, dar care te pun serios pe gânduri…

Romanul este de fapt o pledoarie pentru lectură, dar şi o morală la adresa societăţii umane care preferă televizorul, statul pe canapea şi apăsatul pe telecomandă în locul cărţilor şi a lumilor minunate pe care le poţi descoperi în cărţi.

Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâieşti la un perete vorbitor!

Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură cască.(…) Şi a călători are, aproape întotdeauna, mai mult haz decât a rămâne pe loc. Nu ţi se pare?

Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura.

Monstrul animal reuşeşte să-l facă pe adolescentul rătăcitor să iubească cărţile şi în scurta lor viaţă împreună, băiatul învaţă mai mult decât ar fi învăţat alături de prietenii lui, oamenii. Aceştia reuşesc într-un final să-l “salveze” de pe insulă, capturează creatura şi o închid la grădina zoologică. Băiatul îl eliberează, iar ca pedeapsă, judecătorii îl obligă să devină scriitor. În acest moment, Zink dă frâu frustrărilor sale de scriitor, descriind cu umor meseria pe care o practică: “E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorulu gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem- istorii pe care, pe deasupra, nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune.”

O cărticică de doar 112 pagini, însă fiecare pagină îţi merge la suflet şi te încântă. O recomand cu multă, multă căldură