Casa somnului – Jonathan Coe

L-am citit pentru prima data pe Jonathan Coe cu a sa Expo ’58 , o carte care m-a atras prin irezistibilul umor britanic și prin intriga care îmi amintește de filmele despre spionaj din anii ’60 – ’70, în care americanii și rușii se află într-un război continuu pentru supremație. Casa somnului promitea chiar mai mult decât atât, prin recenzii în care era așezată în rândul celor mai bune romane gen thriller.

Începutul cărții e promițător – misterioasa vilă Ashdown, situată pe un promotoriu, servește drept cămin studențesc, după ce a fost vândută de proprietarii anteriori, despre care nu își amintește nimeni ceva. Întâlnim rând pe rând o serie de personaje, fiecare cu o poveste interesantă. Sarah, studentă la pedagogie, suferă de narcolepsie, are deseori probleme în a realiza diferența între ceea ce visează și realitate, de unde apar și o serie de confuzii hilare. Gregory, iubitul său, e pasionat de ea, sau mai degrabă o consideră un caz interesant în cariera lui de psiholog, însă noi vedem doar sfârșitul relației celor doi, declanșat de frigiditatea fetei (cauzată poate de sexul mecanic, lipsit de fantezie și de pasiune al cărui adept este Gregory). În peisaj apare și Robert, un alt student care se îndrăgostește de Sarah, dar și Veronica, o tipă boemă, nonconformistă, cu care Sarah va avea o relație pe restul perioadei facultății. În plan secundar îl cunoaștem pe Terry, prietenul lui Robert, un mare iubitor și cunoscător de cinematografie de artă.

Vom reîntâlni aceleași personaje peste 12 ani, Ashdown, devenit o clinică pentru tratarea tulburărilor de somn fiind locul care îi unește și de această dată. Niciunul dintre ei nu pare a fi un om împlinit, ducând tarele pe care le aveau încă din adolescență. Vom reîntâlni e un mod de a spune, căci cartea nu are un parcurs liniar. Construcția narativă, pe părți care preiau fazele somnului și care reușesc să prezinte într-un adevărat crescendo viața personajelor și evoluția relațiilor dintre ele, precum și intercalarea planului prezent cu acela al trecutului sunt elogiate de mulți bibliofili, dar drept este că pe mine nu au reușit să mă atragă foarte tare, asta poate și datorită faptului că personajele, deși bine conturate, nu m-au atras și nu m-au adus în situația de a empatiza cu vreunul dintre ele. Fiecare rămâne marcat de alegerile din tinerețe, atunci când totul pare simplu și lipsit de consecințe. Nu știu dacă somnul și fazele sale nu reprezintă o simbolistică a vieții, a deciziilor pe care le ei în mod conștient, dar prea ușor de multe ori și care ajung în cele din urmă să te domine, fără a mai putea să le întorci. Mai sunt și coincidențe în viață, care își au propriul rol, așa cum pare a ne spune romanul.

Casa somnului e una dintre acele cărți care nu te duc la o părere tranșantă, bine scrisă, dar care nu te cucerește și nu te face să aștepți cu nerăbdare reîntâlnirea cu paginile sale. Poate  că așteptam altceva de la Jonathan Coe pornind de la cealaltă carte a sa și de la opiniile altor cititori.