Sânge şi splendoare- Sarah Dunant

Am descoperit-o pe Sarah Dunant acum ceva timp, iar romanele sale În compania curtezanei, Naşterea lui Venus sau Transgresiuni m-au captivat de la primele pagini. Astfel că n-am stat pe gânduri când am găsit recent într-o librărie cochetă o nouă carte a sa, Sânge şi splendoare.
Sarah Dunant este o scriitoare care îmbină perfect faptele istorice cu ficţunea pură, linia de demarcaţie dintre cele două fiind extrem de fină. Acesta este şi cazul romanului de faţă, în care este prezentată istoria fascinantei familii Borgia, una dintre familiile cele mai bogate şi mai influente din Italia renascentină.

Ales Papa Alexandru al VI-lea în 1492, cardinalul Rodrigo Borgia îşi foloseşte influenţa şi puterea pe care i-o conferă statutul papal, pentru a-şi îmbogăţi familia şi pentru a obţine numeroase foloase. Familia Borgia a rămas cunoscută în istorie pentru faptul că, în setea lor pentru putere au recurs la crimă, desfrâu, nepotism, furturi, adulter, incest, simonie (vânzarea de bunuri ale Bisericii) şi multe altele. De provenienţă spaniolă, ajuns Papă într-un oraş italian, Rodrigo Borgia nu s-a dat în lături de la nimic. A avut relaţii sexuale ilicite cu diverse femei, a folosit căsătoriile copiilor lui pentru a construi alianţe cu diverse familii importante din Italia şi Spania, şi-a îmbogăţit familia şi a plasat membrii acesteia în poziţii cheie în Roma acelor vremuri. Familia Borgia şi-a câştigat o reputaţie infamă, însă dacă ne uităm puţin în istorie, faptele îngrozitoare de care este acuzată nu diferă foarte mult de ceea ce făceau alte familii influente, alţi papi sau aşa zise feţe bisericeşti.

Sarah Dunant reuşeşte în romanul său să aducă la viaţă aceste personaje istorice, să le facă să-şi strige pasiunile, dar şi patimile, le umanizează. Îi îndrăgeşti şi dispreţuieşti în acelaşi timp pe toţi cei din familia Borgia: Papa Alexandru cu jongleriile lui din politică, diplomaţie, treburile bisericeşti şi amantlâcurile sale pare mic copil în ceea ce priveşte cruzimea, sângele rece şi făţărnicia, în comparaţie cu propriul său fiu, frumosul Cesare. Se spune că acest Borgia a fost inspiraţia lui Machiavelli când l-a portretizat pe „El Principe”. Mai întâi cardinal, apoi comandant al trupelor papale, Cesare a fost un om politic şi un militar extrem de capabil, reuşind să asedieze nenumărate oraşe italiene şi să le aducă sub dominaţia Papei. Cunoscut pentru frumuseţea, eleganţa şi masculinitatea sa, Cesare a fost cel mai de temut om din vremurile sale, a fost crud, răzbunător, fără scrupule. Pe Lucrezia, fiica Papei şi sora multiubită a lui Cesare, Sarah Dunant a portretizat-o ca fiind inocenta, suflet bun şi victima celor doi bărbaţi influenţi din familia sa, care au măritat-o cum, când şi cu cine au vrut ei, în funcţie de ambiţiile lor politice. Juan, Jofre, Giulia, Sancia, Alfonso sunt personaje care, deşi cu puţină importanţă, dau savoare şi completează imaginea de ansamblu a anturajului papal.      

Dunant este o maestră a ficţiunii istorice, este fidelă evenimentelelor istorice şi nu evită să ilustreze părţile întunecate ale istoriei, dar le şi adaugă mult farmec prin imaginaţia şi inteligenţa de care dă dovadă scriitoarea. Personajele sunt prezentate cu părţile lor malefice, dar şi vulnerabile, Dunant încearcă să le ofere o prezentare corectă, fără a cădea în capcana mitului creat în jurul familiei Borgia. După cum spune chiar autoarea, cartea este „un act de imaginaţie care nu are nevoie de justificări”şi aşa trebuie citită. De altfel, o dată intrată în mijlocul intrigilor ţesute de familia Borgia, mi-a fost foarte greu să las cartea din mână. M-am pierdut câteodată în descrierea bătăliilor şi planurilor politice, însă mi-am revenit repede când era vorba de o intrigă amoroasă, cu iz de scandal şi…de erupţii ruşinoase pe pielea cardinalilor!
Continue reading

Ecaterina cea Mare & Potemkin – Simon Sebag Montefiore

Ecaterina cea Mare & Potemkin reprezintă o ocazie minunată de a afla mai multe lucruri despre istoria Rusiei țariste. Am citit de Montefiore Într-o noapte de iarnă, carte care m-a convins că vorbim de un istoric care poate da un aspect extrem de plăcut rigurozității faptelor, datelor și documentelor. Nu cred că sunt mulți autori care să te determine să citești istorie și asta într-un mod în care devii parte a ei, iar diferențele față de stilul ușor al beletristicii sunt ca și inexistente.

Ecaterina cea Mare & Potemkin abordează riguros Imperiul Rus din secolul XVIII, aflat în continuă extindere, dar și viețile private ale celor doi protagoniși. Este binecunoscută relația de iubire dintre Ecaterina și Potemkin, care a scandalizat societatea contemporană lor prin libertinajul nemaintâlnit. În plus Montefiore confirmă apetitul sexual al împărătesei, probat prin zecile de amanți tineri pe care îi propunea chiar Potemkin. La rândul său Potemkin a fost un mare iubitor al femeilor, un adevărat alai de amazoane, soții de nobili și chiar propriile nepoate constituind cuceririle sale sexuale. Au contribuit la aceasta atât farmecul personal, cât și atracția exercitată de puterea sa care nu cunoștea limite.

Relația împărătesei cu prințul reprezintă un plan mai puțin important al cărții. Pornită la momentul în care Ecaterina, de origine germană, uzurpă tronul soțului său, iar Potemkin era un tânăr ofițer din gardă, aceasta se transformă într-una de respect reciproc și de împărțire a puterii. Potemkin a fost un vizionar al epocii sale, încercând să atragă în teritoriile sudice noi cucerite cei mai buni agricultori și meșteșugari din toată lumea. Pe plan politic Ecaterina și Potemkin dezvoltă o alianță cu Austria, împreună cu care încearcă să cucerească cât mai mult din Imperiul Otoman aflat deja în declin. Constantinopolul reprezintă obsesia ambilor.

Dacă citiți cartea veți înțelege mai bine și contextul internațional de acum. Potemkin a cucerit și dezvoltat Crimeea, crând alianțe cu o parte din tătari și a creat Noua Rusie, noi teritorii pe care le-a stăpânit și condus așa cum a crezut de cuviință. Polonia era un regat aflat sub sfera de influență a Rusiei, care putea impune regi, beneficiind de rivalitățile dintre aristocrația locală. Țările Române apar ca un loc de luptă între ruși și turci, neavând o importanță individuală. Potemkin a fost considerat al doilea împărat al Rusiei, sau cel care adopta toate deciziile sau trebuia cel puțin să fie de acord cu ele.

Ecaterina cea Mare & Potemkin reprezintă o carte obligatorie pentru iubitorii de istorie. Bogat documentată, dar extrem de cursivă, te va face să o citești foarte ușor, ca pe o poveste frumoasă a doi oameni și a împlinirilor lor.
Continue reading
E prima carte pe care o citesc de acest autor şi cu certitudine nu va fi şi ultima. Da, mi-a plăcut. N-ai nevoie de mai mult de o oră pentru a citi acest microroman, dar este o oră amuzantă, emoţionantă şi mai bogată. Nici nu ştiu dacă este un roman pentru adulţi sau unul pentru adolescenţi. Nici autorul nu ştie. Dar până la urmă, nici nu contează. Mi-a plăcut!
Cititorul din peşteră este o poveste. O poveste cu tâlc, scrisă cu umor, ironie şi inteligenţă fine. Este o poveste despre un adolescent care se îmbarcă într-o călătorie pe mare, în căutarea unui animal mitic şi fabulos, Anibalector. Naufragiat pe insulă cu teribilul monstru care mănâncă oameni, citeşte cărţi şi vorbeşte portugheza (dar şi puţină rusă, ebraică, mandarină, engleză, maghiară şi chiar română), adolescentul nostru învaţă dragostea de carte şi de cuvânt. Strania făptură îl iniţiază în tainele lecturii, îl învaţă să facă deosebirea între o povestebinepovestită şi o povesteprostpovestită, îl învaţă că amândouă îşi au rostul şi-i spune de ce merită efortul să le citeşti pe amândouă. Conversaţiile dintre cei doi sunt de fapt nişte lecţii despre viaţă, despre libertate, despre îngrădiri, despre modul cum alegem să ne trăim viaţa. Sunt lucruri acolo spuse cu umor, dar care te pun serios pe gânduri…
Romanul este de fapt o pledoarie pentru lectură, dar şi o morală la adresa societăţii umane care preferă televizorul, statul pe canapea şi apăsatul pe telecomandă în locul cărţilor şi a lumilor minunate pe care le poţi descoperi în cărţi.
Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâieşti la un perete vorbitor!
 Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură cască.(…) Şi a călători are, aproape întotdeauna, mai mult haz decât a rămâne pe loc. Nu ţi se pare?
Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura.
Monstrul animal reuşeşte să-l facă pe adolescentul rătăcitor să iubească cărţile şi în scurta lor viaţă împreună, băiatul învaţă mai mult decât ar fi învăţat alături de prietenii lui, oamenii. Aceştia reuşesc într-un final să-l “salveze” de pe insulă, capturează creatura şi o închid la grădina zoologică. Băiatul îl eliberează, iar ca pedeapsă, judecătorii îl obligă să devină scriitor. În acest moment, Zink dă frâu frustrărilor sale de scriitor, descriind cu umor meseria pe care o practică: “E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorulu gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem- istorii pe care, pe deasupra, nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune.”    
O cărticică de doar 112 pagini, însă fiecare pagină îţi merge la suflet şi te încântă. O recomand cu multă, multă căldură
Continue reading
Olivier si Parrot este o experiență minunată despre descoperirea lumii noi, despre începuturi, sfîrșituri și reinventări ale democrației.

Cartea este inspirată de cartea Despre Democrație în America, lucrarea vizionară în două volume (1835, 1840) a lui Alexis de Tocqueville, însă nu este nici pe departe o biografie, ci o reinventare a experienței de pe noul continent al marelui gînditor și om politic din secolul XIX.
Câteva cuvinte despre Tocqueville conturează personajul principal – Olivier: ca și Toqueville, Olivier este născut într-o familie din vechea nobilime normandă, educat de un abate jansemist și studiază dreptul înainte de a întreprinde marea călătorie inițiatică peste ocean. Olivier este ajutat să își descopere un interes față de munca silnica în închisoare. Datoria lui patriotică era să plece în străinatate și să scrie un raport Despre sistemul penitenciar din Statele Unite și aplicarea lui în Franța.

Parrot – celălalt personaj principal din roman – este slujitorul, lacheul, scribul, traducătorul, protectorul, secretarul și, în final, prietenul lui Olivier. Parrot este un fel de mijlocitor, de tampon între vechea aristocrație privilegiată și lumea noua caracterizată de egalitatea condițiilor sociale, cu cariere deschise tuturor cetățenilor. În traversarea oceanului, conții, baronii și regii lasă scena unui fabricant de cuie bogat, unui fermier devenit bancher, unui evreu care se împăunează cu titlul de impresar, unei cântărețe (chipurile) de operă, unei pictorițe spălătorese, pe scurt, celei mai îngrozitoare burghezii.

Apoi descoperim America prin ochii celor două personaje opuse, din scrisorile detaliate trimise de Olivier către părinții săi la Paris și din încercările dezrădăcinatului Parrot de a-și găsi, în sfârșit, în America un cămin. Olivier pornește în tuneul american de descoperire a sistemului penitenciar, insoțit de alaiul oficialitățiilor locale: membrii în consiliul de administrație al noii House of Refuge for Delinquent Minors, guvernatori ai închisorilor din Wethersfield și Sing Sing, membrii Societății pentru atenuarea suferințelor din închisorile publice etc.  Vizita New York-ului se transformă în turneul închisorilor:  Tombes, Spitalul pentru bolnavi psihic din Bloomingdale, Azilul pentru orbi și surzi de pe Fifth Avenue, Azilul si penitenciarul Bellevue, Blackwell Island.

Lumea nouă se destăinui încet: aflăm astfel despre lucrurile pe care americanii le baga în stomac, despre conversațiile americanilor, despre faptul că americanii sunt obsedați de negoț și bani, despre normele americane de frumusețe (ten proaspăt american versus șarm exterior european).
America închisorilor contrastează cu America noului început pe care Parrot o descoperă. Deși în plan secund, Parrot este un personaj exotic, un aventurier, plin de culoare și umor. Fiu al unui culegator de texte, inițiat ca gravor, aboandonat de protectorul său pe tărmul Australiei de unde este recuperat 20 de ani mai târziu, servitor credincios și eliberat în America tuturor posibilităților, unde începe o afacere cu gravuri pentru Pasarile Americii.

Vă recomand cu mare drag Olivier și Parrot în America, vă garantrez că fie o citiți în 2-3 zile, fie într-o lună, nu o să vă plictisiți nici măcar o clipă. Sunt întru totul de acord cu caracterizarea făcută lui Carey de Evening Standard ca fiinf unul dintre cei mai mari povestitori ai vremurilor noastre, unul care te face să scoți telefonul din priză, să uiți de televizoe și să ignori soneria de la ușă.
Continue reading
Poșta este o carte care arată încă o dată de ce Bukowski place bărbaților, căci femei nu am întâlnit încă. Dacă este vreuna ne poate spune părerea sa, ar fi interesant de aflat. Mi-ar fi plăcut să citesc Poșta înaintea minunatei Femei, dar așa am făcut rost de ele.




În Poșta vedem un Henry Chinaski mai tânăr, dispus să facă mai multe compromisuri pentru o relație, dar la fel de dornic de a întâlni femei noi. Căci pizda, pentru că autorul nu se sfiește să folosească cuvinte explicite, este cea care îl atrage.  Chinaski se află în căutarea unui job, iar acela de poștaș pare potrivit unui om independent, care în plus are ocazia să cunoască multe femei, cu care face sex ocazional.

Relațiile lui Chinaski sunt de durată, dar de fiecare dată femeile îl părăsesc și trebuie să ia totul de la capăt. Pornind de la o tipă suberbă, dar alcolică, lângă fundul căreia vine după nopțile lungi de muncă, până la o adolescentă nimfomană din Texas, cu care se și căsătorește, trecem la imaginea multor sâni, funduri și picioare. Din căsătorie speră că va pune mâna pe milioanele familiei fetei, dar se trezește într-o relație în care iubitorul sexului ajunge să fugă de el, pentru că fata vrea sex oricând, dimineata, noaptea în somn, oricând îl prinde.

Ca variantă de câștiguri importante, Henry are pasiunea pentru cursele de cai, care îi aduce luni bune de viață relaxată, în care îmbină pasiunea sa egală pentru femei și alcool. Este interesant cum o persoană atât de libertină se supune 12 ani de zile ritmului monoton de lucrător poștal.
Nu sunt multe de spus despre carte, căci ar însemna să vă las fără farmecul lecturii. Mi s-a părut una extrem de haioasă și relaxantă, dar cu pasaje bune care lasă să se vadă stilul unui mare autor. Are evident și puțină pornografie, pe mulți îi va atrage asta, iar pentru ceilalți nu este un motiv să nu o încerce. Cititul înseamnă să ieși din cotidian, iar Poșta tocmai asta îți aduce. Pentru Chinaski femeile și băutura reprezintă modul ideal de a ieși dintr-un job banal.
Continue reading
“Dacă te lupți să obții, te vei lupta și să pătrezi.[...] Singura modalitate de a scăpa de pedeapsa lui Sisif este să nu mai împingi bolovanul și să-ți sărbătorești imperfecțiunea. Dacă nu te simți bine acum, nu te vei simți bine nici când vei ajunge unde ți-ai propus. Așadar, indiferent de ceea ce faci, fă cu bucurie sau renunță!”

VIAȚA CA O ȚEAPĂ, Mic tratat antiratare – Autor: Alan H. Cohen

Considerând că “singurul lucru mai greu decât să te trezești devreme este să te trezești dintr-un coșmar”, Alan Cohen prin acest mic tratat antiratare ne furnizează o carte motivațională bine închegată, ușor de parcurs și de înțeles.
“Viata ca o țeapă”, o colecție de idei despre cum să nu te mai situezi în postura de victimă și să nu-ți mai consideri întâmplările vieții drept adevărate catastrofe. Cartea lui Alan Cohen parcuge multe din situațiile vieții în care suntem tentați să capitulăm, acolo unde credem că nu putem ajunge. Modul cum ne risipim sau nu puterea interioară,  cum ne creăm așteptări mai mult sau mai puțin realiste în viață, ne creează acele stări prin care ne poziționăm ori în postura de victimă, ori în cea de învingător.
Crezând cu tărie că “realitatea este doar pentru cei care nu pot face față imaginației”,  Alan Cohen îndeamnă către descoperirea potențialului interior pentru a-ți crea o viață de excepție. În „VIAȚA CA O ȚEAPĂ” citim despre acele stări, atitudini, poziționări față de cursul firesc al vieții, prin care ne putem ascunde în trecut sau opune viitorului. Astfel întrebările sale ating în mod direct puncte importante, titlurile capitolelor fiind astfel structurate încât parcă vorbesc de la sine: “Îți risipești puterea? Nu te aștepți la nimic bun? Te lași condus de aparențe? Îți irosești energia pe lucruri care nu-ți plac? Încerci permanent să dovedești ceva? Spui DA când ai vrea să spui NU? Crezi că trebuie să faci totul singur? Încerci să modelezi oamenii? Îți înfometezi sufletul? sau Ai uitat să te bucuri de călătorie?”.
Întrebându-se nu dacă există viață după moarte, ci dacă există viață înainte de moarte, Alan Cohen tratează o serie de comportamente des întâlnite, iar ideile și sfaturile sale practice despre viață au un fundament și-o explicație pur psihologică, lesne de înțeles: “Dacă buzunarul de la pantaloni are o gaură prin care cad banii, nu-ți cauți altă slujbă, ci astupi gaura.”
VIAȚA ca o ȚEAPĂ, o lectură foarte captivantă, o carte despre motivație, încredere și descoperirea potențialului interior al fiecăruia dintre noi: “Singurul lucru mai important decât a fi bun este de a fi autentic” sau altfel spus “Pentru a obține ceea ce vrei, fii ceea ce ești.”
Plusuri: – o carte de dezvoltare personală extrem de captivantă, în care se poate regăsi cu ușurință aproape oricine
Recomandări: – cititorilor de cărți de autodezvoltare, o lectură motivațională foarte plăcută
Continue reading
Astazi vom vorbi putin despre un roman de baza, pe care toata lumea ar trebui sa il citeasca. De ce? Veti vedea pe parcursul acestui articol. Houellebecq clasifică acest romanul ca aparținând genului Political Fiction. La prima vedere pare dur si neatractiv. Pagină cu pagină ne formăm însă imaginea unui Paris contemporan, de fapt acțiunea este împinsă doar câțiva ani de acum înainte. Pe scurt, nimic nu este ceea ce pare in aceasta opera literara de efect.

Personajul principal este Francois, profesor universitar care se bucură de oarecare recunoaștere academică într-una dintre cele mai prestigioase universități pariziene. Desi are un status social special, el duce o viață banală, neavand cine stie ce sclipiri. Înnoadă relații cu studente, care se consumă timp de un an universitar, urmând ca după vacanță să urmeze o invariabilă despărțire, o nouă relație și tot așa. E un fel de play boy, un jucator care nu se multumeste cu putin. Un vanator caruia nu ii este de ajuns o singura prada.
Totusi, exista si femei care ii pun putin capa. De exemplu, o avem pe Myriam. În legătură cu Myriam, ultima și se pare cea mai dragă dintre cuceririle sale, am găsit și fragmentul citat de Ionescu pe blogul lui Gabriel (nu vă pripiți să concluzionați, nu din cauza lui am citit cartea, nu o definește, e doar un element de culoare care o face atât de caracteristică zilelor noastre):
Dragostea la bărbați nu este altceva decât recunoștință pentru plăcerea primită și nimeni nu-mi oferise niciodată mai multă plăcere decât Myriam. Putea să-și contracte păsărica după bunul-plac (când domol, cu ușoare presiuni rezistibile, când cu mici zguduituri șirete și neastâmpărate); înainte să mi-l ofere își agita curulețul cu o grație nesfârșită. Iar felațiile ei…n-am cunoscut ceva comparabil, aborda fiecare supt de parcă ar fi fost cel dintâi și cel de pe urmă din viața ei. Fiecare dintre felațiile ei ar fi putut pe deplin justifica întreaga viață a unui bărbat.
Totusi, haideti sa nu uitam subiectul principal al romanului...Franța se află în an electoral, stânga și dreapta tradiționale sunt atât de erodate încât finala prezidențială se dispută între Frontul Național – extrema dreaptă și Partidul Frăția Musulmană. E un scenariu foarte plauzibil, care nu m-ar mira să se concretizeze la un moment dat. De dragul unor mandate în guvern, stânga și dreapta îl sprijină pe musulman care și câștigă. De aici totul se schimbă – învățământul devine predominant islamic, finanțat de regatele din Golf care își asociază numele astfel cu cele mai prestigioase universități, atractivele fuste scurte sunt înlocuite de bluze lungi, lipsite de forme, din ce în ce mai multe femei merg cu fața acoperită. Creștinii renunță ușor la religie și se convertesc, fie pentru avantaje materiale, fie în cazul unor bărbați pentru atracția insolită de a avea mai multe neveste.
Ce face Francois, teoretic un exponent al intelectualilor? Cam ce face majoritatea celor din România – asistă aproape indiferent la schimbările sociale, între o porție de mâncare comandată acasă și distracțiile cu prostituate alese de pe internet. Islamiștii i-au acordat luxul de a se pensiona la 40 de ani, primind banii care i s-ar fi cuvenit pentru întreaga activitate. E suficient? Devine Francois înclinat spre islamism de dragul unor avantaje?
O carte dură nu prin limbaj, ci prin realismul imaginilor aduse. O Europa lipsită de valori și de strălucirea sa, plină de imigranți, cu o populație îmbătrânită și prinsă în automatismul traiului zilnic și al asigurării lui. Un creștinism uitat de mulți și aclamat mai degrabă ca apartenență istorică.
E timpul ca Europa să își redescopere valorile, e momentul ca oamenii să aibă acces la surse alternative de informare, altele decât cele furnizate aproape uniform de canalele tradiționale, altfel o atmosferă ca cea din Supunere putând să devină realitate mai repede decât vă gândiți. Chiar și România se schimbă major sub ochii noștrii, dar pare că niciun politician nu are de gând să creeze o strategie coerentă de dezvoltare și de sprijinire a populației active, care contribuie la bunăstarea acestei țări.
O carte minunată, o adevarată provocare la reflecție.
Continue reading