Omul nostru din Havana și La drum cu mătușa-mea, cele două romane de Greene pe care le-am citit au fost haioase, ușurele, genul de cărți scrise fluent și care nu îți prea dau motive de reflecție. Puterea și gloria e văzută de mulți drept capodopera autorului și plasate în multe topuri ale literaturii de limbă engleză sau chiar în marea literatură universală. Imaginea pe care mi-au creat-o cărțile citite deja, suprapusa cu criticile elogioase pentru Puterea și gloria au fost motive suficiente pentru a mă determina sa descopăr un nou Greene.

Ne găsim în Mexicul anilor ’30 în care guvernul încerca să eradicheze biserica. Nu știam de episodul acesta al istoriei, pare de necrezut pentru o țară din America Centrală sau de Sud. Preoții care nu au fugit au fost împușcați, iar unul dintre ei, Padre Jose, s-a salvat urmând obligația legală de a se căsători, în fapt un mare păcat pentru un preot. Autoritățile doreau doar să arate superficialitatea celor care încălcat toate canoanele pentru a dobândi dreptul la o viață tihnita.

În rândul poliției se răspândește zvonul că un preot a scăpat și începe urmărirea sa. Preotul, căci nu va avea un nume propriu pe întreg parcursul cărții e de fapt poate cel mai nevrednic purtător al straielor bisericești – amator de băutură si căzut în păcatul de a avea o relație sexuală cu o femeie. Preotul pleacă spre granița sudică, în încercarea de a scăpa de poliție.

Fuga devine pentru preot un motiv de gândire și căință. Înțelegerea păcatelor conduce la o luptă proprie între dorința de iertare și regăsire a propriei meniri, dar și la momente de justificare a lor și de punere la îndoială a divinității și rolului bisericii catolice.

Al doilea personaj central este Locotenentul, un fiu de peon, care își asumă exterminarea preoților drept misiune personală. Mânat de sentimentele de apartenență la o clasă inferioară, dobândit din copilărie, își amintește biserica drept un mijloc al sublinierii diferențelor dintre peoni și oamenii avuți, în cercul cărora se regăseau mereu preoții.

Regăsim în carte o serie de alte personaje cu rol de a recrea ambianța Mexicului: un dentist englez, un plantator englez și soția sa ipohondra, câțiva indieni convertiți la catolicism, dar și un metis care asemenea lui Iuda încearcă să îl vândă pe preot urmăritorilor săi. Niciunul dintre personaje nu apare întâmplător, iar Greene va arăta, într-un riguros stil britanic, ce se întâmplă cu ele.

Credința învinge, prin deciziile preotului, prin atașamentul oamenilor obișnuiți, prin dialogul dintre cei doi adversari, sau prin imaginea din final.

Puterea și gloria reflectă multe simboluri biblice pe care nu trebuie să fii un expert pentru a le recunoaște, iar întrebările pe care le ridică au divizat criticii și biserica referitor la valentele morale ale sale.

Avem o carte bună care mi-a plăcut, fără a fi neapărat genul meu de lectură. O poți citi pentru simbolistica sa, sau o poți savura ca pe un simplu thriller, depinde de tine, iar asta se datorează unui scriitor complet ca Greene.

Continue reading

Mulți cititori ajung pe blog în căutarea unui top de cărți,  sau a celor mai bune cărți care merită citite, ceea ce înseamnă că oamenii iubesc literatura și sunt în căutarea de recomandări.

Mă bucură acest interes și încerc să recomand zece cărți care merită citite, dintre acelea despre care am vorbit aici. Încerc să fac o listă cât mai diversificată ca gen și voi prezenta un singur titlu al unui autor, ceea ce înseamnă că nu e un top în adevăratul sens al cuvântului. E o ocazie minunată de a sintetiza cumva recenziile, peste 150 pe blogul nstru de cărți.

LITERATURĂ CLASICĂ

Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez va fi iubită în special de fanii literaturii sud-americane cu al său realism magic.  O saga de familie – cinci generații de Buendias, urcarea și decăderea acesteia și a satului Macondo, printre fondatorii căruia s-a aflat, cam asta e pe scurt Un veac de singurătate. Fluentă, originală și scrisă cu mult farmec este unul dintre marile romane ale literaturii universale care poate place atât celor mai pretențioși cititori, dar și cei aflați în căutarea unei cărți relaxante în universul căreia să evadeze.

Ne mutăm puțin mai la nord cu La răsărit de Eden a lui John Steinbeck, pornită de la motivul biblic a lui Cain și Abel, regăsit nu doar o dată, ci de două ori în destinele a doi frați și a băieților unuia dintre ei, o carte pe care nu ar trebui să o ratezi.

Dostoievski nu ar trebui să rămână indiferent nimănui. Eu vă propun Idiotul, deși probabil majoritatea preferă Crimă și pedeapsă, dintre cele două titluri pe care le-am citit eu. Îmi propun să le citesc pe toate, dar sunt destul de voluminoase, iar pentru Dostoievski trebuie să ai timp, nu doar câteva zeci de minute zilnic.

1984 de George Orwell, o distopie extrem de cunoscută, prezintă o societate totalitară care are însă mai multe legături cu realitatea de cât ar putea să apară. Uimitor cum a putut întrevede un viitor care nu pare atât de utopic. Supunere a lui Michel Houellebecq e o carte despre o Franța islamică, un viitor care nu pare nici de data aceasta irealizabil.

CĂRȚI DE DRAGOSTE CARE MERITĂ CITITE

Am două recomandări și pentru amatorii de cărți de dragoste, cu mențiunea că nu avem nimic siropos aici, nici fluturași, nici trandafiri și nici cadouri cu fundițe roșii. Dragostea din ele e suferință, sentimentele în sine sunt idealizate, rămase la stadiul de aspirație: Muzeul inocenței de Orhan Pamuk și Rătăcirile fetei nesăbuite de Mario Vargas Llosa. Sunt doi dintre autorii mei favoriți, am scris despre mai multe titluri, dar rămânând fidel principiului o carte, un autor, cât mai multe genuri, pe acestea vi le recomand.

Dacă vreți ceva ficțiune istorică, vă propun Ultima împărăteasă de Anchee Min, Într-o noapte de iarnă – Simon Sebag Montefiore, Samarkhand – Amin Maalouf, care vă vor purta într-o minunată călătorie în timp de tot globul.

Am scris mai puțin despre cărțile polițiste și am citit doar câteva în ultima vreme, dintre care vă recomand seria Lizei Maarklund publicată la Editura Trei.

Cărțile erotice sunt bine reprezentate pe blog și am văzut că au mulți fani, care evident că nu ar trebui să rateze Luni de fiere – Pascal Bruckner, Regele Havanei – Pedro Juan Gutierezz, sau Femei – Charles Bukowski. Mi se pare mie sau nu se mai scriu cărți erotice bune? Văd numai titluri cu cătușe, gospodine pasionale sau virgine sado-masochiste.

Cărțile amuzante au mulți fani, am vorbit în articolul acela despre La drum cu mătușă-mea de Graham Greene și despre alte titluri la fel de atractive.

Găsiți pe blog multe alte cărți bune care merită citite, dar puteți începe cu aceste recomandări pentru toate gusturile. Ce părere aveți despre ele? Ce titluri ne propuneți voi?

Continue reading

Din seria celor mai bune cărți citite fac un top al unui gen despre care am scris mai puțin pe blog – topul cărților de dragoste. Unii se gîndesc la cărți siropoase, în care cei doi iubiți trăiesc o exalatată povestioare romanțioasă, dar nu îmi place așa ceva. Topul cărților mele de dragoste conține iubire, pasiune, sex și nu întotdeauna se termină într-un mod hollywoodian.

1. Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez – o poveste de dragoste, de fapt o obsesie care începe din copilărie și durează toată viața. Florentino visează toată viața la Fermina, neînțelegând că pentru ea relația lor a fost doar o himeră. Băiatul ajunge  un bărbat de succes în afaceri, condimentându-și viața cu sute de aventuri galante: frumoase și urâte, nebune, grase, soții depravate, toate reprezintă un moment de desfătare sexuală sau iluzia unei noi iubiri.
2. Muzeul inocenței, o carte care trezește reacții opuse chiar în rândul fanilor lui Orhan Pamuk. Eu o recomand, fiind în topul preferințelor mele. Suferința este prețul plătit de cei care iau dragostea ca pe un simplu joc în care totul li se cuvine, iar partenerul e privit ca un simplu mijloc de distracție.
3. Gabriela lui Jorge Amado, povestea de dragoste dintre un negustor arab, un tip așezat și plin de tabieturi și frumoasa mulatră Gabriela, un spirit liber care nu poate fi legat de altcineva printr-o simplă hârtie, pe fundalul multicolor și aromat al unei Brazilii in plină dezvoltare, va captiva cu siguranță mulți cititori. Vorbim de un clasic al literaturii braziliene care ar merita mult mai multă atenție din partea bibliofililor.
4. Luni de fiere de Pascal Bruckner aduce o altă latură a dragostei – pasiunea fizică, care consolidează cuplul, dar în cele din urmă conduce la disoluția sa. Pasajele erotice sunt foarte explicite și de multe ori extreme, căci cei doi experimentează orice, așa că dacă nu vă place genul acesta de literatură pornografică puteți să o evitați.
5. Pădurea norvegiană – Haruki Murakami e o poveste de dragoste destul de apăsătoare, pe care probabil mulți ați citit-o deja, în care Watanabe alege să devină prizonierul unei admirații din adolescență, în detrimentul unei povești de dragoste care pare ideală pentru oricine.
6.  Mătușa Julia și condeierul, inspirată din povestea de dragoste dintre Mario Vargas Llosa și mătușa sa reprezintă o recomandare excelentă pentru cei care iubesc literatura sud-americană și cărțile haioase. Povestirile radiofonice ale condeierului sunt extrem de savuroase.
7.  În O dragoste – Dino Buzzati, un celibatar de 50 de ani se îndrăgostește de o prostituată de 20, care ajunge să îl domine și îi transformă viața boemă într-un șir de gelozii și obsesii.
8. Cei frumoși și blestemați – F. Scott Fitzgerald descrie povestea de iubire a unui cuplu care avea toate premisele în a fi unul fericit, destrămat însă de privațiunile pe care le aduce schimbarea stilului de viață adusă de lipsa banilor cu care erau atât de obișnuiți.
9. În  Jazz – Toni Morrison monotonia vieții de cuplu îl împinge pe un bărbat către aventura cu o adolescentă, poveste de iubire în care gelozia conduce la crimă. Pot conduce regretele la un nou început al cuplului sau povestea se repetă?
10. Amantul japonez – Isabel Allende este o carte în care amiciția din copilărie deschide calea iubirii adolescentine și a unei pasiuni care durează toată viața.

Continue reading

Mi-a plăcut 1984 a lui George Orwell și am plasat-o foarte sus în topul cărților citite all-time. Dacă aceasta e o distopie, Zile birmaneze este inspirată din anii petrecuți de autor în colonia britanică. Intrăm în atmosfera toridă a unui sat birmanez, cu mica sa elită britanică și întâlnirile de la club, care reprezintă singura formă de socializare. Dintre englezi cel mai bine portretizat e Flory, sosit aici cu mulți ani în urmă, pentru a lucra pentru o fabrică de cherestea.

U Po Kyin, un magistrat corupt birmanez este nevoit să trăiască mult sub posibilitățile pe care le-ar permite sumele enorme de bani acumulate din mită. Intrigile sunt specialitatea sa și poate distruge reputația oricui, găsind 10 martori care să depună mărturie în favoarea sa împotriva unuia singur al acuzării, sau fiind capabil să însceneze orice, chiar și o revoltă, pentru a își atinge obiectivele. Evolutia lui U Po Kyin, bazata pe șantaj, devine emblematică pentru Burmania. Marea sa dorință este reprezentată de accederea în clubul britanicilor, onoare care a fost inaccesibilă până acum oricărui localnic. Singurul său rival pare a fi doctorul indian Weraswami, greu de compromis, având în vedere reputația de care se bucură în rândul britanicilor. Sub influența scrisorilor anonime englezii îl abandonează, posibilul său sprijin fiind Flory.

Toate sunt văzute prin prisma lui Flory, singurul britanic dispus să înțeleagă și să admire diversitatea culturii locale, târguitul la tarabe, ceaiurile dubioase, transpirația mulțimii, mirosul de mâncare și santal, dansurile tradiționale prea vulgare pentru europeni. Flory are puterea de a admite că englezii nu sunt un factor de progres, ci mai degrabă exploatează Birmania în propriul lor interes. Tot ei sunt aceia care ignora societatea locală dominată de corupție, fiind dispuși să tolereze orice cât timp le sunt respectate interesele. Probabil toate acestea au fost idei progresiste la momentul scrierii cărții, dar acum înseamnă destul de puțin.

Flory e genul de om comod, trăiește cu o amantă birmaneze redusă la rolul de obiect sexual, iar la club preferă să nu își susțină opiniile decât să se certe cu compatrioții săi. Viața sa se schimbă când apare Elizabeth, care devine întruchiparea iubirii pe care nu a cunoscut-o până atunci. Dragostea îl face să înțeleagă că până atunci nu a avut un scop anume și își reevaluează modul în care interacționează cu ceilalți. Cei doi reprezintă însă temperamente total opuse: el deschis spre adaptare, romantic, iubitor de cărți, ea o conservatoare britanică care în ciuda tinereții sale privește cu superioritate orice aparține de cultura locală și pentru care discuțiile despre literatură sunt total inutile.

Zile birmaneze e o carte plăcută, are un fir epic care te ține aproape, dar nu e una dintre cărțile pe care să o treci în lista cărților pentru care trebuie neapărat să le citești. O recomand totuși iubitorilor de literatură clasică.

Continue reading

Câștigătoare a primei ediții a International Prize for Arabic Fiction, Oaza de la asfințit promite sa fie o incursiune interesanta în fascinanta lume a literaturii egiptene. Am citit și mi-au plăcut doua dintre cărțile scrise de Alaa al-Aswani, care vad Egiptul dintr-o ipostaza diferita de aceea la care apelează Baha Tahir.

Romanul se desfășoară la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un Egipt aflat sub ocupație engleza. Scriitorul îmbină o interesanta poveste de dragoste, elemente ale tradițiilor și organizării societății egiptene și apelează la istorie pentru a reda măreția unui popor al cărui prezent se afla sub semnul deciziilor ocupatorilor, care își justificau acțiunile ca fiind singurii capabili sa aducă dezvoltarea în acea țară (interesant ca am găsit aceeași justificare redata si de George Orwell in ale sale Zile birmaneze)  . Pentru toate acestea găsește ca loc de desfășurare Oaza Siwa, un loc extrem de ofertant prin exotismul sau, prin monumentele istorice si prin izolarea care a permis menținerea unui sistem de organizare tribal.

Mahmud, un ofiter egiptean este trimis in oaza ca si Guvernator, un post pe care nu-l dorește nimeni, dar pe care trebuie sa-l accepte in urma acuzelor de trădare a intereselor conducerii engleze. Pleacă împreună cu el și soția sa irlandeza Catherine, în speranța ca liniștea le va readuce fericirea conjugala și ca nu va fi nevoita sa își împartă soțul din nou cu alte femei, ca în Cairo.

Mahmud are misiunea de a colecta birurile datorate guvernului, una extrem de sensibila având în vedere ca triburile Oazei sunt formate din războinici renumiți, asemănați ca mod de educare și curaj cu celebrii spartani din antichitate. Triburile sunt conduse de șeici, care se reunesc intr-un adevarat sfat al înțelepților ori de câte ori Oaza este amenințată de inamici externi, dar care rămân profund divizate și prinse într-un conflict permanent intre tribul din est și cel din vest.

Desertul este acela care ii ajuta pe oameni sa găsească spiritualitatea și care reprezinta un mare test pentru cupluri, unele regăsindu-se și întărindu-și relația, iar altele înstrăinându-se total. In cazul celor doi, Mahmud se afunda într-o introspecție a propriilor decizii asumate doar pe jumătate (dragostea pentru o sclava, pe care nu a recunoscut-o datorita propriului sau statut social, sprijinul declarativ al miscarii de eliberare egiptene și lipsa de acțiune in sensul acesta), în timp ce Catherine își găsește libertatea in cautarea urmelor lui Alexandru cel Mare, cel care a fost la rândul sau in templele de la Siwa.

Cartea e narata la persoana întâi, prin prisma lui Mahmud, a Catherinei și a șeicului Yahaya, care face ca punerea în paralel ale perspectivelor sa fie interesanta. Apare la un moment dat si Alexandru cel Mare, dar pasager, scritorul regasind calea catre un fir narativ viguros care te va tine aproape pentru a vedea cum evoluează relația celor doi soți.

Baha Tahir are grija în postfața sa spună câteva lucruri despre legătură dintre Alexandru cel Mare și Oaza, precum și despre modernizarea acestui loc care cu un secol în urma părea o țară cu propriile reguli, situata undeva în vestul Egiptului.

Recomand Oaza de la asfințit mai ales celor aflați în căutarea unor experiențe literare noi, dispuși sa le savureze dincolo de senzația pe care ți-o lasă la un moment dat, ca autorul se pierde intre istorie, prezent și dragoste, nefiind hotărât încotro sa își îndrepte creația.

Continue reading