Am vazut-o intamplator pe rafturile pline de carti. M-a atras la ea coperta. M-a intrigat. Am luat cartea in mana si am citit cateva randuri. A fost suficient, decizia era luata. Subconstientul lucreaza repede, nu are nevoie de foarte mult pentru a se hotari: cateva secunde sau poate chiar mai putin…
De cand am inceput s-o citesc, n-am mai putut-o lasa din mana. Este una din acele carti…
De obicei nu sunt atrasa de povestile triste, chiar incerc sa le evit. Face parte din sistemul de aparare al creierului meu (incerc sa-l hranesc pe cat se poate cu imagini frumoase, povesti optimiste, ganduri pozitive ca nu cumva sa devieze pe carari gresite ðŸ™‚ ). Insa cartea asta are ceva special. Este o poveste trista,dar spusa pe un ton vessel, optimist, te face sa crezi ca in viata, desi e multa durere, ea poatefi vindecata. Oare asa o fi? Daca ma gandesc la biografia autorului, nu stiu ce sa zic..
Cartea este inspirata din secvente autobiografice, Ned Vizzini a petrecut 5 zile in spitalul de psihiatrie suferind de o depresie profunda.De fapt scriitorul, unul dintre cei mai apreciati si populari autori de literatura pentru adolescenti, s-a luptat intrega sa viata cu aceasta boala.
Craig Gilner, personajul principal este un adolescent care pare sa le aiba pe toate: este destept, a intrat la un liceu foarte bun, are o familie iubitoare, are tot ce-si poate dori un tanar de varsta lui. Sau, gresesc, are mai mult decat ar trebui sa aiba un pusti de 15 ani: are ganduri de sinucidere. Cum s-a ajuns aici?
O data cu intrarea la un liceu foarte prestigios, Craig se simte depasit, nu poate face fata volumului foarte mare de invatat, temelor pentru acasa, testelor. “ Imi vad tema de acasa plutind prin fata ochilor inchisi(…)Mi se face greata.” Toate aceste presiuni peste care se adauga indragosteala adolescentina fata de iubita celui mai bun prieten, serile de chilling , adica acelea in care fumeaza alaturi de prietenii lui iarba, il fac sa cedeze si sa aiba ganduri suicidale.
Depresia se instaleaza treptat: nu mai poate manca nimic, face eforturi mari sa se ridice din pat, ca mai apoi sa ajunga la psiholog, sa inghita Zoloft, un medicament usor pentru depresie, si intr-un final sa ajunga internat la spitalul de psihiatrie, sectia adulti. Se interneaza de bunavoie. In timpul celor 5 zile petrecute aici alaturi de presedintele Armelio, regina fundurilor Ebony, Maniacul Unu si Maniacul Doi, psihopatul Humble si altii asemenea lor isi da seama ca viata merita a doua sansa.
M-a impresionat sinceritatea si maturitatea cu care adolescentul depresiv vorbeste despre problema lui, e constient de aceasta boala si doreste sa fie ajutat. Lupta cu ea si vrea sa-si revina, sa fie un copil normal.
E dureros sa-l vezi cum se chinuie, la o varsta asa de frageda, cu gandurile despre esec si temerile ca este un incapabil.
Gandurile se succed in mintea mea unul dupa altul, miscandu-se rapid dinspre fundal in prim-plan, picurand si strangandu-se sub Barbie: sunt un nimeni;n-o sa reusesc niciodata ceva in viata(…)stiu ca sunt un incapabil si ma prefac ca nu sunt. Toate gandurile positive-cele normale(…)se ingramadesc in prim-planul unei minti ingrozite de ce traieste, in gat si pe sira spinarii. Mai rau de atat nici ca se poate.
E dureros sa vezi cat de greu este pentru el sa manance si ce eforturi face pentru o activitate care pentru orice om este ceva normal. Si mai dureros e cand iti dai seama ca aceasta boala a devenit ceva obisnuit pentru copiii nostri intr-o societate care cere prea mult de la ei si le acorda prea putina intelegere si prea putin timp. E dureros cand afli ca Prozac si altele asemenea lui sunt pe post de bomboane, ca societatea pe care am creat-o ne imbolnaveste copiii, mai grav sufletele lor.
(…)sunt o multime de oameni care fac o gramada de bani din crizele (…)vietii. Dintr-o data au o tona de consumatori iesiti din minti si dorindu-si sa cumpere crema de fata, blugi de firma, cursuri de pregatire, preservative (..) orice..toate porcariile pe care obisnuiau sa le cumpere cei in jur de douazeci de ani, au acum cumparatori in jurul varstei de zece ani. Si-au dublat piata de vanzari! (…) in cele din urma, cand se va naste un copil doctorii se vor uita la el intrebandu-se imediat daca nu cumva e nepregatit sa faca fata lumii; iar daca decide ca nu arata prea fericit, o sa-I prescrie antidepresive, inscriindu-l de la incept pe fagasul tipic al consumatorilor de asa ceva.
E trist sa descoperim prin ochii unui copil cum traim intr-o lume in care succesul inseamna MBA-uri, scoli prestigioase, facultati, specializari, sa faci bani, sa fii avocat cel mai bine sau oricum numai BOGAT sa fii.Ar trebui sa-i invatam pe copiii nostri ca esecul face parte din viata, ca nu este o rusine daca nu esti cel mai bun, cel mai frumos, si mai ales ca RUSINE nu are ce cauta in vocabularul si in viata noastra.
Craig reuseste totusi in aceste cinci zile sa descopere ca viata merita traita, ca fericirea sta de fapt in lucrurile simple:
Fugi. Mananca.Bea. mananca mai mult. Nu vomita.mai bine faci un pipi. Apoi fa si-un caca. Sterge-te la fund. Da un telefon.Deschide o usa.Plimba-te cu bicicleta.Plimba-te cu masina. Plimba-te cu metroul.Vorbeste. Discuta cu oamenii. Citeste.(…) Da o petrecere. Scrie cuiva un bilet de multumire. Imbratiseaza-ti mama. Saruta-ti tatal.(…)Traieste. Traieste. Traieste. Traieste.
Autorul incheie pe un ton optimist, insa lasa si un semnal de atentie referitor la aceasta boala, ca ea niciodata nu va fi tratata pe deplin, ci trebuie luptat neincetat impotriva ei:
Stiti, de fapt, nu ma simt mai bine. Mintea mea nu s-a eliberat de povara. Simt cat de usor as putea sa alunec inapoi (…) Nu m-am vindecat de nimic, dar ceva cutremurator mi s-a intamplat. Imi simt corpul cuprins si ridicat in sus si palmuit usor pe spate. Simt inima care bate dis-de-dimineata sambata si-mi spune ca nu vreau sa mor.
Mi-a placut enorm aceasta carte mai ales datorita stilului lejer si oarecum hazliu in care Vizzini prezinta o problema extreme de serioasa. O recomand cu multa caldura si cred ca ar trebuie citita atat de adolescenti, cat si de parinti (actuali si viitori). O gasiti aici, la reducere.
PS: De aceasta data am ales sa savurez un smoothie din capsuni, banana si suc de portocale
Am inceput sa citesc cartea asta la recomandarea unui bun prieten. Discutam cu el, printre altele, despre corporatii, despre cum am ajuns sa depindem de ele prin marfurile si serviciile pe care acestea le produc si vand. Mi-a recomandat sa citesc cartea si i-am urmat sfatul. Stiam de efectele negative ale corporatiilor asupra asupra vietii si comportamentului oamenilor, insa citind “Confesiunile unui asasin economic” am descoperit o noua perspectiva globala, politica. Iar acum trebuie sa mai am o discutie cu prietenul meu sa-l intreb de ce mai lucreaza inca intr-o multinationala dupa ce a citit cartea 🙂 . Mi-e teama insa ca stiu raspunsul lui si ca nu-mi place…
Asasinii economici (AE) sunt profesionisti extrem de bine platiti care escrocheaza tari din intreaga lume pentru sume ajungand la trilioane de dolari. Ei directioneaza bani de la Banca Mondiala, de la Agentia SUA pentru Dezvoltare Internationala, precum si de la alte organizatii de ajutorare straine catre seifurile corporatiilor gigant si catre buzunarele acelor catorva familii de bogatasi care controleaza resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzeaza in acest scop variaza de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mita, santaj, sex, ajungandu-se pana la crima.
Asa isi incepe John Perkins marturisirea si asta este de fapt esenta intregii carti, laitmotivul pe care-l gasim aproape in fiecare pagina a ei. Autorul sustine ca a fost asasin economic timp de cateva decenii si a facut parte dintr-un sistem foarte bine pus la punct: un scenariu simplu, in care tarile mai putin dezvoltate, bogate in resurse naturale (de regula petrol) sau cu o importanta strategica, sunt convinse, cu ajutorul asa-zisilor specialisti/experti in economie, sa ceara imprumuturi exorbitante de la organizatiile financiare mondiale controlate de SUA (FMI, Banca Mondiala) cu pretextul dezvoltarii economice a respectivelor tari. Organizatiile financiare directioneaza apoi banii catre companii importante din SUA care obtin proiecte gigant de inginerie si constructii in tarile mentionate. Unul din exemple de astfel de companii este Bechtel, va suna cunoscut? ….Dar, sa revenim: important este ca imprumuturile sa fie foarte mari, mai mult decat au nevoie tarile respective pentru ca, in momentul in care tarile ajung in imposibilitatea de a returna banii imprumutati, sa “ cada pentru totdeauna in plasa creditorilor si sa devina tinte usoare, in cazul in care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi in ONU sau accesul la titei sau alte resurse naturale.” Mi se pare cunoscut scenariul asta…
Dupa spusele lui Perkins, rolul asasinului economic este sa justifice nevoia uriaselor imprumuturi prin statistici si analize financiare umflate, astfel incat tarile targetate sa fie convinse ca este spre binele lor: “cei mai multi (…) cred ca favorizam aceste tari cand le construim centrale electrice, autostrazi si porturi. Scolile noastre si presa ne-au invatat sa percepem aceste actiuni ca pe niste fapte altruiste”, facand nevazute efectele devastatoare acestor tactici (imbogatirea oamenilor influenti din tarile respective, distrugerea mediului inconjurator etc).
Si uite cum descoperim cat de inselatoare pot fi analizele economice si statisticile prezentate de asa-zisii experti internationali: “cresterea PIB-ului poate rezulta din cresterea profitului pentru o singura persoana, cum ar fi individul care detine o companie de utilitati publice, in ciuda faptului ca majoritatea suporta povara datoriei. Cei bogati devin si mai bogati, iar cei saraci, si mai saraci. Si, totusi, din punct de vedere statistic, acest fapt este inregistrat ca progres economic.”
Sistemul, continua Perkins in dezvaluirile sale, este atat de bine pus la punct incat nu poti sa-i faci fata. In cazul in care asasinii economici esueaza in planul lor de convingere, apar “sacalii” care, dupa spusele lui, recurg la mita, amenintari, santaj, instigare la revolta etc. Iar daca nici aceste tactici nu reusesc, apar interventiile militare (vezi interventia SUA in Panama, razboiul din Golf).
Perkins da cateva exemple ale operatiunilor asasinilor economici in tari precum Ecuador, Venezuela, Iran, Arabia Saudita, Panama, Irak si vorbeste despre implicarea directa a administratiei Bush in afacerile cu petrol, tolerarea finantarii terorismului si multe multe altele.
E o carte foarte buna pentru a intelege un pic mai mult politica globala, relatiile internationale si economice dintre tari, dedesubturile si interesele din spatele acestor relatii. Ne face sa ne punem intrebari si sa privim cu alti ochi contextul actual global, inclusiv actele de terorism care sunt din ce in ce mai prezente in viata noastra.
Cartea se vrea a fi o confesiune prin care Perkins sa-si descarce constiinta si sa-si spele pacatele. Lasand la o parte parerile lui de rau (care nu m-au impresionat deloc) si explicatiile motivelor pentru care a continuat multa vreme sa fie asasin economic, cartea merita citita si poate sa fie un semnal de alarma pentru noi toti, pentru reconsiderarea vietii, a obiceiurilor si alegerilor noastre din fiecare zi. O puteti comanda aici .
Trebuie sa mentionez ca, la lansarea cartii, cele mai importante publicatii de presa de peste ocean, dar si Guvernul Statelor Unite au negat vehement afirmatiile lui Perkins si le-au pus pe seama teoriei conspiratiilor. Eu va las pe voi sa va formati singuri parerea citind acesta carte.
PS: Alegerea mea pentru fresh-ul de azi a fost sucul simplu de rosii cu putin piper pentru a-mi atenua gustul putin amar lasat de activitatile petrecute in cartea asta 🙂
Până acum două zile nici nu mi-am pus problema că ar putea fi o dezbatere pe tema asta. Din punctul meu de vedere, nu există termen de comparaţie: cartea bate întotdeauna filmul. Mi se pare aproape imposibil ca un film să poată surprinde toate senzaţiile şi emoţiile pe care ţi le stârneşte citirea unei cărţi.
La o discuÅ£ie cu prietena mea, aceasta mi-a marturisit că filmul este întotdeauna alegerea ei, preferând să vadă prima dată filmul ÅŸi după aceea, dacă i-a plăcut, să încerce ÅŸi cartea…Spunea ea că foloseÅŸte imaginile din film pentru a vizualiza în minte ceea ce scrie în carte.
Pentru mine, cartea este primordială. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să citesc cartea prima dată, apoi să văd filmul şi să fiu total dezamăgită de acesta. Cum spuneam, e extrem de dificil să cuprinzi în imagini trăirile interioare ale personajelor, descrierea detaliată a fiecărui gest, grimasă etc. În film, accentul fiind pe firul epic al povestirii se pierde foarte mult din detalii care, de multe ori, fac diferenţa.
carti-fresh
O să vă dau exemplu de câteva cărţi care mie mi-au plăcut foarte mult, iar ecranizările lor nu m-au mulţumit. Poate dacă vedeam doar filmul şi nu citeam cartea înainte, probabil că-l vedeam cu alţi ochi şi-l apreciam mai mult. Cred că de fapt se întâmplă următorul lucru: în momentul în care citeşti o carte, o vezi cu ochii imaginaţiei tale şi astfel iţi creezi anumite aşteptări de la personaje, imagini etc, iar filmul este rodul imaginaţiei scenariştilor, producătorilor, regizorilor. Şi clar, cele două imaginaţii nu coincid. Atunci apar dezamăgirile.
Voi ce părere aveţi despre acest subiect?
Iată câteva titluri:
Vălul pictat de Somerset Maugham. O carte minunată, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Mi-a plăcut transformarea lui Kitty Fane, dintr-o fată superficială, amatoare de distracÅ£ii uÅŸoare ÅŸi amoruri adulterine într-o femeie sensibilă, capabilă de dăruire ÅŸi de iubire profundă. Ecranizarea din 2006 cu Naomi Watts ÅŸi Eduard Norton nu s-a ridicat la aÅŸteptările mele, deÅŸi o iubesc pe Naomi ÅŸi-mi place foarte mult cum joacă.
Întreabă praful de John Fante. N-ai cum să nu te îndrăgosteşti de Arturo Bandini, tânărul scriitor care işi doreşte cu disperare succesul şi n-ai cum să rămâi indiferent la iubirea fără speranţă pe care i-o poartă senzualei Camilla Lopez, chelneriţă mexicană, dependentă de marijuana şi bolnavă de TBC. Ecranizarea cu Colin Farrell şi Selma Hayek, la fel, nu mi-a trezit un foarte mare interes.
memoriile unei gheise
Memoriile unei gheiÅŸe de Arthur Golden. Mult premiatul film din 2005, care într-adevăr a fost bun, a fost depăşit în sufletul meu de cartea cu acelaÅŸi nume. Bestseller internaÅ£ional, cartea este excelentă, este o adevărată capodoperă. ÃŽmi amintesc că nu puteam s-o las din mână, m-a fascinat totul la această carte, m-a emoÅ£ionat, am trăit fiecare minut ÅŸi secundă alături de Chiyo.
parfumul
Parfumul de Patrick Suskind. O altă carte mai mult decât minunată. Genială. Jean-Baptiste Grenouille, copilul născut cu un simÅ£ olfactiv supranatural caută esenÅ£a perfectă pentru parfumul său ÅŸi o găseÅŸte, dar cu un cost teribil…Cartea ne prezintă o lume în care doar mirosul contează, fiecare lucru este simÅ£it doar prin prisma mirosului…greu de surprins asta într-un film!

Casa somnului – Jonathan Coe

L-am citit pentru prima data pe Jonathan Coe cu a sa Expo ’58 , o carte care m-a atras prin irezistibilul umor britanic È™i prin intriga care îmi aminteÈ™te de filmele despre spionaj din anii ’60 – ’70, în care americanii È™i ruÈ™ii se află într-un război continuu pentru supremaÈ›ie. Casa somnului promitea chiar mai mult decât atât, prin recenzii în care era aÈ™ezată în rândul celor mai bune romane gen thriller.
ÃŽnceputul cărÈ›ii e promițător – misterioasa vilă Ashdown, situată pe un promotoriu, serveÈ™te drept cămin studenÈ›esc, după ce a fost vândută de proprietarii anteriori, despre care nu își aminteÈ™te nimeni ceva. ÃŽntâlnim rând pe rând o serie de personaje, fiecare cu o poveste interesantă. Sarah, studentă la pedagogie, suferă de narcolepsie, are deseori probleme în a realiza diferenÈ›a între ceea ce visează È™i realitate, de unde apar È™i o serie de confuzii hilare. Gregory, iubitul său, e pasionat de ea, sau mai degrabă o consideră un caz interesant în cariera lui de psiholog, însă noi vedem doar sfârÈ™itul relaÈ›iei celor doi, declanÈ™at de frigiditatea fetei (cauzată poate de sexul mecanic, lipsit de fantezie È™i de pasiune al cărui adept este Gregory). ÃŽn peisaj apare È™i Robert, un alt student care se îndrăgosteÈ™te de Sarah, dar È™i Veronica, o tipă boemă, nonconformistă, cu care Sarah va avea o relaÈ›ie pe restul perioadei facultății. ÃŽn plan secundar îl cunoaÈ™tem pe Terry, prietenul lui Robert, un mare iubitor È™i cunoscător de cinematografie de artă.
Vom reîntâlni aceleași personaje peste 12 ani, Ashdown, devenit o clinică pentru tratarea tulburărilor de somn fiind locul care îi unește și de această dată. Niciunul dintre ei nu pare a fi un om împlinit, ducând tarele pe care le aveau încă din adolescență. Vom reîntâlni e un mod de a spune, căci cartea nu are un parcurs liniar. Construcția narativă, pe părți care preiau fazele somnului și care reușesc să prezinte într-un adevărat crescendo viața personajelor și evoluția relațiilor dintre ele, precum și intercalarea planului prezent cu acela al trecutului sunt elogiate de mulți bibliofili, dar drept este că pe mine nu au reușit să mă atragă foarte tare, asta poate și datorită faptului că personajele, deși bine conturate, nu m-au atras și nu m-au adus în situația de a empatiza cu vreunul dintre ele. Fiecare rămâne marcat de alegerile din tinerețe, atunci când totul pare simplu și lipsit de consecințe. Nu știu dacă somnul și fazele sale nu reprezintă o simbolistică a vieții, a deciziilor pe care le ei în mod conștient, dar prea ușor de multe ori și care ajung în cele din urmă să te domine, fără a mai putea să le întorci. Mai sunt și coincidențe în viață, care își au propriul rol, așa cum pare a ne spune romanul.
Casa somnului e una dintre acele cărÈ›i care nu te duc la o părere tranÈ™antă, bine scrisă, dar care nu te cucereÈ™te È™i nu te face să aÈ™tepÈ›i cu nerăbdare reîntâlnirea cu paginile sale. Poate  că aÈ™teptam altceva de la Jonathan Coe pornind de la cealaltă carte a sa È™i de la opiniile altor cititori.
Trei femei puternice este romanul pentru care Marie Ndiaye, prozatoare franceza de origine senegaleza, este recompensata cu premiul Goncourt 2009. Romanul este in primul rand proza ce spune povestea unor emigranti: o zbatere intre doua continente (Europa si Africa), despre supravietuire, mosternire si repetarea istoriei. Pe scurt, trei personaje feminine diferite, ale caror povesti sunt unite prin suferinta (sacrificiu de sine), iubire si transcedere (iertare).
Norah, o avocata nascuta in Franta, infrunta fantoma tatalui nepasator atunci cand se intoarce in incercarea de a-l scoate din inchisoare pe fratele sau. E povestea victimei care-si confrunta agresorul: tatal care abandoneaza familia (mama si doua fiice) in Paris, in pragul saraciei. Abandonul nu este doar simpla nepasare: inainte de a pleca, tatal il rapeste de langa mama pe singurul fiu, singurul mostenitor care merita dragostea sa. Tatal se imbogateste in Senegal, devenind unul dintre proprietarii unui sat de vacanta – Dara Salam, insa datoria sa fata de copii se limiteaza doar la fiul sau, singurul pentru care construieste o inchisoare de aur in Senegal.
Dara Salam este firul care face legatura cu cea de-a doua poveste, povestea Fantei. Sotul Fantei, Rudy, este un vanzator de bucatarii de tara, reintors in Franta dupa esecul profesoral din Dakar (esec pentru care il invinovateste pe tatal sau, unul dintre proprietarii parcului de distractii Dara Salam). Fanta e atrasa de sotul sau intr-o Franta provinciala, unde nu are posibilitatea de a profesa si este abandonata in fata frustrarii crescande a acestuia, confruntat cu o „cariera” spre care nu are nici o aplecare. Rudy este prototipul tatalui egoist – desi cu o constiinta macinata – care-si rapeste copilul pentru a-si controla consoarta care nu poate astfe; sa-l parareasca.
Khady Demba inchide cercul suferintei si face intoarcerea spre prima poveste: povestea lui Khady Demba este povata depasirii dispretului familiei adoptive. Khady Demba (bona pe care Norah o intalneste in casa tatalui sau) decide sa urmeze visul unui baiat pe care il intalneste intamplator intr-un sat in care totul miroase a peste: acela de a ajunge cu orice pret in Europa. Caci lasa in urma o lume din care un orfan sau o vaduva fara avere sau fara zestre este alungat. Dupa ce scapa de la inec si traverseaza continentul african intr-un camion, ajunge sa lucreze ca prostituata, pe o saltea, in incercarea de a strange bani pentru a-si urma visul. Lupta lui Khady Demba este lupta cu disperarea a unei fiinte care, supusa celor mai mari umilinte, nu vrea sa-si piarda demnitatea de fiinta umana: afirmatia „Eu sunt Khady Demba” se repeta ca o mantra.
Dincolo de filigranul firului povestilor care se impleticeste aproape insesizabil si leaga cele trei povesti, aparent fara legatura intre ele, scriitoare m-a impresionat prin modalitatea in care descrie natura psihologica a conflictelor personajelor. Pe scurt, pentru mine, Marie Ndiaye este maestra traumelor  si conflictelor interioare.
Un roman sfasietor, pe care il recomand cu placere. Atentie, da dependenta! Motiv pentru care astept cu nerabdare editia romaneasca „Ladivine”.
Literatura asiatică a exercită întotdeauna o fascinaÈ›ie aparte, iar Valea Minunilor promite să dezvăluie cititorilor un nou colÈ›iÈ™or interzis al îndepărtatei civilizaÈ›ii – lumea curtezanelor chineze. Mi-am dat seama citind cartea că gheiÈ™ele japoneze par mult mai familiare iubitorului de carte, cu a lor imagine de femei rafinate, mai presus parcă de plăcerile carnale.
Amy Tan, autoarea Văii Minunilor e o scriitoare americano – asiatică, lăudată de critici È™i cititori pentru o serie de romane în care a reuÈ™it să prezinte legăturile dintre generaÈ›ii diferite de femei asiatice. Nu le-am citit, poate îmi recomandaÈ›i voi în comentarii câteva.
ÃŽn Shanghaiul anilor 1900, Lulu Minturn, o americană, deÈ›ine una dintre cele mai exclusiviste case de curtezane, în care reuÈ™eÈ™te să atragă atât asiaticii, cât È™i pe americani È™i europeni, oferindu-le un loc de socializare în care iau naÈ™tere cele mai profitabile afaceri. ÃŽn casă locuieÈ™te È™i fata sa Violet, pe jumătate chinezoaică, o rasa mixtă care stârneÈ™te controverse È™i dispreÈ› atât în rândul localnicilor, cât È™i al americanilor. Dura Lulu Minturn devine victima unui plan pus la cale de unul dintre amorezii săi – atunci când doreÈ™te să se întoarcă la San Francisco, Violet este răpită, iar casa sa de curtezane devine proprietatea unei bande locale, prin intermediul unor acte false.
Violet ajunge la rândul său într-o casă de curtezane, având menirea să atragă clienți bogați, în calitatea sa de curtezană virgină. Se îndrăgostește de cel care îi cumpără deflorarea la 15 ani, dar află în curând că tradițiile chineze sunt foarte riguroase, iar locul său în societate nu va fi niciodată mai important decât acela pe care îl ocupă acum.
Cartea descrie minuÈ›ios normele care ghidează lumea curtezanelor, femei care sunt ceva mai mult decât niÈ™te simple prostituate. ClienÈ›ii trebuie să le curteze, iar pentru a avea acces în patul lor încheie contracte  bănoase pe mai multe sezoane. Curtezanele au abilități artistice – poezie, cântece È™i deprind totodată un întreg arsenal de abilități erotice, căci cadourile pe care le primesc È™i veniturile lor sunt direct dependente de satisfacÈ›ia bărbaÈ›ilor care le sunt patroni.
Ca și în cazul mamei sale, viața lui Violet e plină de întâmplări ieșite din comun, pe care dacă ar fi însă să le prezint aici v-aș răpi plăcerea de a citi cartea. Cred că faptul că trece printr-o căsătorie și ajunge la mâna unuia dintre pretendenții săi sunt destule motive ca să vă întrețină curiozitatea.
Am citit unele critici la adresa cărÈ›ii cu privire la o aÈ™a zisă abundență de pasaje pornografice, dar ele sunt de genul celui de mai jos, aÈ™a că Valea Minunilor nu s-ar regăsi în topul celor mai bune cărÈ›i erotice  (îi invit pe cei care nu lasă pudoarea să stea în calea lecturii să intre acolo È™i să îmi spună impresiile lor). Se folosesc simboluri ca tulpină, fantă, pisc, imagistică desprinsă parcă dintr-o gravură chinezească È™i care creează un fel de soft porn pentru femei.
În noaptea aceea mi-am rememorat parcă geografia corpului: circumferința schimbătoare a membrelor mele, distanța dintre două puncte mult iubite, scobiturile, gropițele și curburile, adâncimea inimilor noastre apăsate una peste cealaltă. Ne-am unit și ne-am separat, astfel încât să ne putem bucura privindu-ne în ochi înainte să ne prăbușim din nou unul în celălalt.
Opiniile mele despre carte sunt mixte, mi s-a părut puțin cam lungă, ceea ce i-a luat din meritele aduse de desele răsturnări de situație care te fac să ții cartea în mână. Unele situații par clișee desprinse dintr-un serial de televiziune, totuși mi-a plăcut descrierea acestei lumi a curtezanelor și a unei Chine aflate în schimbare, odată cu abdicarea împăratului și instaurarea republicii.
Am întâlnit de-a lungul timpului printre cărÅ£ile pe care le-am citit, adevărate bijuterii. CărÅ£i ce mi-au rămas în suflet, pe care le-am redescoperit după ani de zile ÅŸi pe care le-am recitit de mai multe ori. Sunt unele despre care nu-mi mai aduceam aminte firul povestirii sau personajele sau ce se întâmplă de fapt în carte, dar cunoÅŸteam senzaÅ£ia plăcută pe care mi-o lăsase respectiva carte. Åžtiam că mi-a plăcut foarte tare, dar nu mai ÅŸtiam de ce….ÅŸi o reciteam…ÅŸi o regăseam la fel de minunată.
Iată câteva dintre aceste cărţi. Câteva pentru că sunt mult mai multe, probabil că acest articol va avea o continuare :). Ordinea în care le-am enumerat este întâmplătoare pentru că nu pot să stabilesc un top în adevăratul sens al cuvântului. Toate au fost la fel de frumoase pentru că momentele lecturării, vârsta mea atunci când le-am citit au fost diferite.
1. Laura Esquivel- La fel de iute ca dorinÅ£a. Nu ÅŸtiu de unde a apărut această scriitoare, dar este magnifică. Mi-a plăcut foarte mult atât această carte, cât ÅŸi Ca apa pentru ciocolată. Este atât de delicată ÅŸi vorbeÅŸte aÅŸa de frumos despre dragoste ÅŸi atinge foarte multe corzi sensibile. Romanul de faţă este despre Jubilo, unui telegrafist care avea capacitatea de a asculta adevăratele sentimente/gânduri ale oamenilor, chiar dacă aceÅŸtia nu reuÅŸeau să le exprime în cuvinte. Este despre iubirea aproape perfectă între Jubilo ÅŸi Lucha, este despre relaÅ£ia tată-fiică. Dar felul în care Esquivel povesteÅŸte despre toate acestea este incredibil de frumos. V-o recomand cu multă căldură.
2. Stephen Vizinczey- Elogiu femeilor mature. Această carte ÅŸi autor maghiar m-au surprins foarte plăcut. Aceasta este o poveste amuzantă despre sex, despre tinereÅ£e, frustrări, greÅŸeli naïve, umilinÅ£e, despre bărbaÅ£ii tineri (băieÅ£ii :)) ÅŸi femeile mature.Cred că această carte merită o recenzie separată pe care o voi scrie foarte curând. ÃŽn orice caz, e minunată.
3. Pascal Bruckner-HoÅ£ii de frumuseÅ£e. Un bărbat ÅŸi o femeie rătăciÅ£i undeva în Alpi, la graniÅ£a între FranÅ£a ÅŸi ElveÅ£ia ajung să ceară găzduire la o cabană, la familia Steiner unde vor rămâne ostatici. Cei doi Steiner, împreună cu servitorul lor de încredere reprezintă un trio malefic deoarece ei furau…frumuseÅ£i. Adică femei tinere, frumoase, cu gânduri de viitor, le Å£ineau prizoniere în condiÅ£ii inumane până când deveneau urâte, bătrîne, atât fizic, cât ÅŸi psihic. Foarte bine scrisă cartea.
4. Sarah Dunant- ÃŽn compania curtezanei. Un tablou surprinzător al VeneÅ£iei ÅŸi al vieÅ£ii curtezanelor secolului al XVI-lea. O lume unde opulenÅ£a ÅŸi mizeria se întrepătrund, o lume înÅŸelătoare cu clerici decadenÅ£i, vrăjitoare, pitici, curtezane, cu taine, patimi, dorinÅ£e. Este o carte despre iubire ÅŸi despre căutarea zadarnică a fericirii. Excelentă!
5. Sandor Marai- Lumânările ard până la capăt. O carte minunată, vezi recenzia ei aici .
6. Luis Landero-Jocuri ale vârstei târzii. Este primul roman publicat de Luis Landero, roman care de altfel a primit în Spania Premiul NaÅ£ional pentru Literatură ÅŸi Premiul Criticii în anul următor publicării. Un joc între doi adolescenÅ£i întârziaÅ£i în care se fabulează, se construiesc personaje, totul pentru a evita realitatea. O altă carte care merită o recenzie, în curând.
Acestea sunt recomandările mele, cred că şi voi aveţi lista voastră de astfel de lecturi pe care le-aţi reciti oricând. Aştept să mi le împărtăşiţi şi mie 🙂