Recenziile cărților erotice au fost întotdeauna unele dintre cele mai citite de pe blog. Cărțile sunt un domeniu al fanteziei, al imaginației, iar sexualitatea este întodeauna un subiect care îndeamnă la așa ceva. Editurile românești au relativ puține colecții dedicate cărților erotice, iar genul pare a se îndrepta mai degrabă spre genul softcore, un fel de jurnal intim al tipelor pasionate de sado-masochism de tipul seriei Cincizeci de umbre ale lui Grey, o carte care mi s-a părut lipsită de orice calitate literară și de un erotism fără atractivitate. Mulți cititori nu vorbesc despre așa-zisa literatură deocheată, dar voi propune un top al cărților erotice, multe dintre ele trecând de descrierile care pot induce ideea de sexualitate și mergând până la pasajele de sex explicit. E vorba de literatură, să admitem că poate fi interesant.

1.Luni de fiere are calitatea de a îmbina extrem de interesant erotismul și evoluția unui cuplu. Sexul e unul din ingredientele oricărei relații, iar în cazul nostru fanteziile mai puțin obișnuite sunt cele care îi unesc pe Franz și Rebecca, până la punctul în care acestea odată consumate conduc la gelozie și ură. Cel mai bine explică toate acestea însuși Pascal Bruckner – „cuplul de azi are nevoie de o anumita intensitate. Si aceasta nevoie duce uneori la dorinta de a se separa atunci cand intensitatea nu mai este multumitoare. Deci cuplul modern isi iubeste propria criza, lucru care ii explica fragilitatea „. O carte bună, care merită citită dacă ești dispus să lași prejudecățile la o parte.

VEZI PREȚUL

2. Sexus, Nexus și Plexus de Henry Miller, o serie de cărți de fapt, dar între care nu am putut face o departajare, iubitorii genului urmând a le savura pe toate trei. Trilogia devenită deja clasică a stârnit multă vâlvă în anii ’50 când a fost publicată și poți înțelege cu ușurință de ce. O combinație de scene de sex, gânduri și fine constatări psihologice, în care femeile sunt simple obiecte ale plăcerii sexuale, iar bărbaților pare a li se permite orice, nu sunt simplu de digerat probabil de multă lume nici astăzi, când erotismul deja s-a banalizat, dar vă recomand această trilogie.

VEZI PREȚUL

3. Femei de Charles Bukowski are la bază ideea că că cel mai mare păcat al femeii este să aibă „o pizdă deosebit de mare”, deși Chinaski e capabil să aprecieze rafinamentul și inteligența femeilor. Personajul principal Henry Chinaski este văzut ca un alter ego literar al lui Bukowski, căzut în patima femeilor și băuturii, dintre cale le-ar alege întotdeauna pe primele.

VEZI PREȚUL

4. Lolita lui Vladimir Nabokov a devenit o altă operă clasică, numele personajului ajungând să simbolizeze, ca și în carte, pasiunea ciudată a unor bărbați pentru o nimfă. O poveste de dragoste extrem de controversată, care nu ar trebui însă să lipsească dintre cărțile citite. O poți comanda de aici.

5. În Platforma lui Michael Houellebecq erotismul este extrem de prezent – sex oral, sex în trei, swinging, sex oral în locuri publice etc., dar mie nu mi s-a părut deloc vulgar, ci mai degrabă o componentă firească a vieții oricărui european, pe care mulți preferă să o țină închisă într-un spațiu intim bine delimitat. Personajul principal întâlnește o tânără care îi satsiface toate fanteziile, declanșate în fapt de nevoia de reconfirmare a propriei puteri și de negarea înaintării în vârstă. O carte care merită atenția cititorilor.

6. Hotel Iris de Yoko Ogawa este povestea sado-masochistă a unei puștoaice, care găsește în ea evadarea de sub totalitarismul mamei și a unui bărbat cu o viață altfel banală. Scene de dominare și umilire, interesant expuse, fără să fie nevoie să fii un pasionat al acestei laturi sexuale.

VEZI PREȚUL

7. Jurnalul unui călător boem. 1001 de femei de Ciprian Enea ne aduce un altfel de jurnal turistic. Vei cunoaște nenumărate locuri exotice, dar spre deosebire de cele obișnuite aici le vei vedea și prin prisma sexualității femeilor de acolo. Albe, negrese sau asiatice, timide sau experimentate, femeile lui Enea îți aduc o lectură interesantă.

VEZI PREȚUL

8. În Regele Havanei de Pedro Juan Gutierrez suntem introduși în decăzuta capitală cubaneză și atmosfera anilor ’90. Mahalalele și clădirile care au rămas simple amintiri ale perioadei de glorie ascund o viață dură, lupta pentru supraviețuire, droguri, prostituție și o sexualitate debordantă. Cartea îmbină sexualitatea explicită și imagini dure descrise într-un limbaj succint, aproape jurnalistic. Oamenii sunt reduși la nevoile primare: mâncare, băutură și sex. Gutierrez ar putea să figureze cu cărțile sale în orice top de cărți erotice alcătuit în baza limbajului explicit.

9. Elogiu mamei vitrege de Vargas Llosa, un fel de Lolita în varianta masculină. Un puști de zece ani, cu un aspect inocent, își seduce mama vitregă, care de altfel avea o relație sexuală împlinită cu tatăl său. O carte ciudată, deloc ușor de digerat, care crează opinii divergente în rândul cititorilor.

VEZI PREȚUL

10. J. Ființa Sexuală de Kenzaburo Oe confirmă gusturile ciudate ale japonezilor în materie de sex. Sex în grup, homosexualiate și exhibiționiști care pot fi satisfăcuți doar de masturbarea în mijloacele de transport public crează un univers erotic exotic, care intră cu ușurință în topul cărților erotice bizare.

VEZI PREȚUL

11. Cimitirul de Adrian Teleșpan e o altă carte faină, deși trebuie să ai stomac să te obișnuiești cu ea. E vorba de un român care se stabilește la Londra, o carte plină de umor și ironie, foarte comentată pe blogurile de cărți atunci când a apărut. Motivul e simplu – e o carte porno gay, în care sexul explicit abundă, cum ar fi imaginea pulii intrând într-un cur de bărbat sau cheful de o muie pe care o are tipul. Nu fiți contrariați, este exact limbajul din carte.

12. Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase de Dan Alexa, o savuroasă colecție de povestiri, pornește de la premisa că Patriarhia nu vrea să vorbim despre pizdă. Povestirile sunt vii și terifiante și amuzante și line și abrupte și încărcate și simple și reale și fantastice, merită să apară în acest top cărți erotice.

13. Cărțile erotice explorează în principal deviațiile sexuale, sau se pare că pe multe de genul acesta le-am nimerit eu. Așa este și Pianista lui Elfriede Jelinek, în care Erika, o profesoară de pian trecută de 30 de ani care locuiește cu mama sa, are o viață sexuală se reduce la aventuri extreme: se ascunde noaptea în tufișuri pentru a urmări cuplurile care fac dragoste, merge la Peep-Showuri unde îi place să simtă mirosul spermei întărite de pe șervețelele de pe jos și nu îi sunt străine nici cinematografele porno cu filme bizare.

14. În Vârstele lui Lulu – Almudena Grandes, o puștoaică se cuplează cu un prieten al fratelui său, mult mai în vârstă decât ea. Își începe viața sexuală devreme, cu experiențe extreme pentru oricine, iar asta se pare că îi va crea dependența de sex. Transexuali, sadomasochiști, cupluri bisexuale sau gay, toate sunt experimentate de Lulu și toate sunt descrise explicit în carte.

15. Albastru nemărginit, aproape transparent de Ryu Murakami aduce viața neconvențională a unui grup de tineri japonezi din anii ’70, o imagine incetosata a unor partide de sex explicite, extrem de perverse, descrise in detaliu, sau pagini intregi despre droguri, prepararea lor, injectarea, senzatiile duse la extrem. Nu e cea mai bună carte a lui Ryu, dar e o experiență literară.

Secretul libertăţii. Diavolul păcălit – Napoleon Hill

Este a doua oară când citesc această carte şi sunt convinsă că nu este ultima dată, pentru că Napoleon Hill reuşeşte de fiecare dată să mă surprindă prin lucrurile pe care ni le dezvăluie. Hill este poate cel mai mare autor de cărţi de dezvoltare personală, a fost un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte literatura motivaţională, a pus bazele teoriei succesului după ce a intervievat timp de două decenii sute de oameni care au reuşit în viaţă sau dimpotrivă, au eşuat. A fost aproape de Andrew Carnegie, Henry Ford, Graham Bell, John D. Rockefeller, a fost consilier pentru doi preşedinţi americani, Woodrow Wilson şi F.D. Roosevelt. Cărţile sale s-au vândut şi se vând în milioane de exemplare, sunt foarte actuale, deşi au fost scrise la începutul secolului XX. Napoleon Hill mă fascinează prin lucrurile simple pe care le propovăduieşte, lucruri care au la bază nimic altceva decât bunul-simţ.

Chiar dacă nu sunteţi pasionaţi de acest domeniu al literaturii motivaţionale, sfatul meu este să lăsaţi deoparte prejudecăţile şi să-l citiţi pe Napoleon Hill, măcar o singură carte a sa. Nu veţi regreta. Credeţi-mă că dacă l-aţi citit pe Hill (şi pe Dale Carnegie) nu mai aveţi nevoie de nici o altă carte motivaţională. Aceşti doi autori au spus totul, restul e doar sfânta repetiţie. Eu vă recomand de Hill Despre succes şi De la idee la bani. Titlurile cărţilor nu atrag în nici un caz, ba dimpotrivă, te face să fii reticent şi neîncrezător. Însă cărţile reprezintă o comoară.

Eu o să vorbesc aici de Secretul libertăţii. Diavolul păcălit, o carte cu un subiect atât de controversat încât, deşi a fost scrisă în 1938, nu a văzut lumina tiparului decât după mai bine de 70 de ani. Este o carte puternică, revelatoare, este pentru cine are urechi să audă şi creier să gândească liber. Este pentru cei vor să gândească folosindu-şi propria minte, fără să adopte şi să folosească ideile altora, este pentru cei caută răspunsuri şi soluţii, este pentru cei care iubesc libertatea de exprimare şi gândirea independentă. Dacă nu sunteţi printre cei pe care i-am descris mai sus, puteţi să daţi pagina şi să căutaţi o carte de Sandra Brown.

Pe foarte pe scurt, Hill îşi prezintă ideile sub forma unui interviu pe care îl are cu însuşi Diavolul, în care îl forţează să-şi dezvăluie armele cu care acesta îi prinde în capcană pe 98% din oameni astfel încât să-i poată controla în totalitate. Diavolul, în accepţiunea lui Hill nu are corp fizic, ci reprezintă tot ceea ce este forţă sau energie negativă sau partea negativă din atom. În acest context, Hill ne vorbeşte despre frică, furie, invidie, vicii, egocentrism, eşec, gânduri negative, ca obstacole care ajung să ne copleşească şi ne împiedică să ne găsim împlinirea. Însă interesant este modul prin care toate acestea ajung să ne controleze, iar aici intervin controversele şi judecăţile, pentru că Hill atinge nişte subiecte extrem de sensibile ca biserica şi educaţia. Lectura este savuroasă şi nu vreau să vă dezvălui nimic din adevărurile scrise în această carte, cu toate că mi-ar face o deosebită plăcere. Însă astfel nu aţi încerca să citiţi voi înşivă cartea şi aţi pierde ceva ce poate mie îmi scapă să vă prezint.

În condiţiile actuale în care sistemul tradiţional educaţional este din ce în ce mai combătut şi îşi arată pe zi ce trece ineficienţa, cartea aceasta ne ridică câteva întrebări cărora ar fi bine să le căutăm rapid răspuns. Iar în contextul politic şi social în care trăim, biserica şi religia este un subiect mai mult decât fierbinte. Este o carte foarte actuală, chiar dacă, reţineţi, a fost scrisă în 1938. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult şi nici acum nu prea există interesul să se schimbe, pentru că nu există interesul ca fiecare dintre noi să gândească liber!

Mi-ar plăcea tare mult să citiţi cartea şi să-mi spuneţi ce părere aveţi de ea.

2084. Sfârșitul lumii – Boualem Sansal

Boualem Sansal nu face niciun secret din faptul că 2084. Sfârșitul lumii își găsește inspirația în celebra distopie 1984 a lui George Orwell. Face trimitere la ea încă de la început, iar ulterior, în cadrul cărții găsim referiri la 1984 anul în care ordinea mondială a început să se schimbe. Vorbim de o preluare a unei ștafete referitoare la un viitor în care toată omenirea e ternă, lipsită de individualități și trăiește după regulile impuse de regimurile politice, un viitor improbabil, dar nu imposibil, căci amintitele romane au destule elemente de plauzibilitate. Nu știu prea multe despre Sansal, dar este interesantă informația că în 2012 banii câștigați pentru Premiul romanului arab i-au fost retrași după o vizită la Ierusalim.

Dacă nu ați făcut-o deja, vă recomand să citiți minunata 1984 de George Orwell, căci Boualem Sansal nu aduce mari elemente de noutate. Dacă vă place genul, atunci cartea algerianului nu este de ignorat, cel puțin prin prisma Marelui Premiu al Academiei Franceze cu care a fost distinsă. Veți recunoaște în ea elemente din Supunere de Michel Houellebecq, cu mențiunea că schimbările cunoscute de societate în aceasta erau impuse democratic și nu de un regim totalitar. Denumirile minesterelor abistaneze sună asemănător cu funcțiile unor membrii ai ISIS care sunt menționați uneori în mass-media. Premiul Academiei se datorează așadar nu originalității, cât actualității subiectului – islamismul.

În 2084. Sfârșitul lumii întreaga planetă pare a se rezuma la o singură țară – Abistan, condusă după regulile stricte ale religiei lui Yollah, prin trimisul său Abi. Totul ne face să ne gândim la islam, deși nu este numit ca atare, ci reprezentat prin aceste nume care reprezintă mai degrabă niște aluzii ușor de descifrat, prin rugăciunile zilnice la care participă toți credincioșii, prin rolul femeii în societate. Oamenii cunosc realitatea doar din propaganda oficială, iar universul lor se rezumă la cartierul în care locuiesc și pe care îl pot părăsi doar cu aprobări oficiale. Poziția în societate depinde doar de zelul lor religios, sunt testați stimulat de singura mâncare – un fel de terci cu substanțe halucinogene care induce starea de supunere. Abilimba înlocuiește toate limbile anterioare, amintind de asemenea de George Orwell.

Cum fiecare societate are inadaptații săi, în Abistan trăiesc Ati și Koa, care pornesc în aflarea adevărului și în căutarea unei legendare frontiere către o altă lume (dacă ea există). Se vor trezi prinși într-un conflict între clanurile conducătoare, societatea abistaneză având la vârf astfel de structuri aproape tribale, corupte, ale căror averi provin din alocarea de monopoluri de către Dreapta Frăție (alt termen care amintește de lumea arabă). Cum Abi, conducătorul suprem pare a fi doar o imagine a propagandei, clanurile sunt cele care conduc Abistanul, lupta dintre ele fiind strict economică, pentru privilegii. Interesant cum toate societățile așa zis egalitariste sunt caracterizate de cea mai mare corupție, idee reluată și în carte.

Fără a fi originală 2084. Sfârșitul lumii a fost pentru mine o lectură agreabilă.

Din nou a sosit vremea topurilor de cărți, care atât de subiective și de discutabile cum sunt ele, reprezintă o ocazie minunată de a vedea ce cărți bune s-au mai citit prin blogosfera bibliofilă. Top 10 cărți citite de mine în 2019 reprezintă o combinație de literatură clasică și noutăți. Atunci când am alcătuit topul am dat întâietate cărților nou apărute, mai puțin cunoscute, dar care ar merita citite.

Ca și dățile trecute constat că notele acordate după citirea unei cărți nu sunt un reper absolut, iar atunci când începi să privești către acestea retrospectiv și comparativ clasamentul celor mai bune cărți citite în 2019 nu reprezintă o simplă înșiruire în baza unor note, ci mai degrabă o încercare de ierarhizare după modul în care ți-au rămas în suflet și minte respectivele lecturi.

Să lăsăm vorbăria și să trecem la clasament.

O ciudățenie a minții mele – Orhan Pamuk– o carte poate nu foarte originală, dar exact așa cum te aștepți să o găsești din partea unui maestru al narțiunii și psihologiei umane, a unui iubitor al Istanbulului ca nimeni altul.Pamuk reușește de fiecare dată să aducă ceva nou, să creeze o atmosferă atât de detaliată încât devii parte a orașului și transformărilor sale, ca o persoană familiarizată cu fascinanta metropolă. O ciudățenie a minții mele reprezintă o îmbinare extraordinară a două vieți: aceea a lui Mevlut Karatas și a vieții Istanbului, care cunoaște o accentuată perioadă de înnoire și modernizare între anii 1960 – 2000. Mi-a plăcut stilul cursiv, minuțios, așezat, care te prinde în farmecul său.
1984 – George Orwell – prinde orice top al celor mai bune cărți. Mulți autori s-au inspirat din ea, iar o sumedenie de pasionați ai teoriei conspirației o văd ca descriind un viitor foarte posibil. Oamenii renunță la identitate, la dragoste, la gândire și trăiesc după legile impuse de conducerea politică. O singură lume, globalizarea în forma absolută, în care manipularea maselor își atinge la perfecțiune scopul. O distopie minunată, care reconstituie cel puțin în parte frânturi ale societății contemporane. O recomand oricui, ca un motiv de reflecție.
Nobila doamnă din Yodo – Yasushi Inoue – ficțiune istorică pe fundalul Japoniei sec. XVI – XVII. Dragoste, lupta pentru supremație, destine umane puse sub semnul supremației politice, ingrediente care vor încânta orice iubitor de literatură. Cartea a fost scrisă inițial sub forma unui foileton si asta se simte din plin în stilul alert, care te va ține aproape, căci nu vei dori să o savurezi în porții mici.
Muntele vrăjit – Thomas Mann – una dintre cărțile pe care știi că trebuie să o citești, fiind privită ca o capodoperă a literaturii universale, dar a cărei întindere te determină să o pui mereu în coada listei de lectură. O carte pentru care trebuie să îți găsești timp și care se așează la ceva vreme după ce ai lecturat-o. Îți va rămâne în suflet mai mult decât vei avea impresia după lectura sa.
Omul din ianuarie -David Mitchell – o carte amuzantă, excelentă pentru adolescenți și pentru toți cei care vor să își privească retrospectiv copilăria din perspectiva adultului.
Cronica vieții mele – Bob Dylan – nu știu dacă un premiu Nobel te transformă într-un scriitor de succes, dar Bob Dylan are un stil bine conturat. Vorbim de o biografie, pornind de la primele spectacole din cluburi anoste, până la obținerea rolului de simbol al unei generații revoltate.
Scandalul – Shusaku Endo – un scriitor de succes, adept al perceptelor creștine și un bărbat extrem de pervers – vorbim de o dedublare a personalității, pot fi unul și același? Descoperiți în carte.
Poftă de ciocolată – Care Santos – trei povești frumoase, care au în comun ciocolata și drumul parcurs timp de câteva secole de o ciocolatieră. Dragoste, trădare, istorie, umor, toate în dozele necesare unei lecturi plăcute.
Valea minunilor – Amy Tan – o carte frumoasă, deși pare bazată prea mult pe anumite clișee, despre universul curtezanelor chinezoaice.
O cale-ngustă spre nordul îndepărtat – Richard Flanagan – construcția celebrei căi ferate a morții dintre Birmania și Thailanda, plătită cu viața a zeci de mii de prizonieri aliați și muncitori asiatici. Calea ferată urma să dețină un rol strategic în strategia expansionistă a Imperiului Japonez, de aceea s-a decis finalizarea sa în puțin mai mult de un an, comparativ cu cei șase considerați anterior ca fiind necesari de britanici, vechii stăpâni coloniali ai locurilor.

Sânge şi splendoare- Sarah Dunant

Am descoperit-o pe Sarah Dunant acum ceva timp, iar romanele sale În compania curtezanei, Naşterea lui Venus sau Transgresiuni m-au captivat de la primele pagini. Astfel că n-am stat pe gânduri când am găsit recent într-o librărie cochetă o nouă carte a sa, Sânge şi splendoare.

Sarah Dunant este o scriitoare care îmbină perfect faptele istorice cu ficţunea pură, linia de demarcaţie dintre cele două fiind extrem de fină. Acesta este şi cazul romanului de faţă, în care este prezentată istoria fascinantei familii Borgia, una dintre familiile cele mai bogate şi mai influente din Italia renascentină.

Ales Papa Alexandru al VI-lea în 1492, cardinalul Rodrigo Borgia îşi foloseşte influenţa şi puterea pe care i-o conferă statutul papal, pentru a-şi îmbogăţi familia şi pentru a obţine numeroase foloase. Familia Borgia a rămas cunoscută în istorie pentru faptul că, în setea lor pentru putere au recurs la crimă, desfrâu, nepotism, furturi, adulter, incest, simonie (vânzarea de bunuri ale Bisericii) şi multe altele. De provenienţă spaniolă, ajuns Papă într-un oraş italian, Rodrigo Borgia nu s-a dat în lături de la nimic. A avut relaţii sexuale ilicite cu diverse femei, a folosit căsătoriile copiilor lui pentru a construi alianţe cu diverse familii importante din Italia şi Spania, şi-a îmbogăţit familia şi a plasat membrii acesteia în poziţii cheie în Roma acelor vremuri. Familia Borgia şi-a câştigat o reputaţie infamă, însă dacă ne uităm puţin în istorie, faptele îngrozitoare de care este acuzată nu diferă foarte mult de ceea ce făceau alte familii influente, alţi papi sau aşa zise feţe bisericeşti.

Sarah Dunant reuşeşte în romanul său să aducă la viaţă aceste personaje istorice, să le facă să-şi strige pasiunile, dar şi patimile, le umanizează. Îi îndrăgeşti şi dispreţuieşti în acelaşi timp pe toţi cei din familia Borgia: Papa Alexandru cu jongleriile lui din politică, diplomaţie, treburile bisericeşti şi amantlâcurile sale pare mic copil în ceea ce priveşte cruzimea, sângele rece şi făţărnicia, în comparaţie cu propriul său fiu, frumosul Cesare. Se spune că acest Borgia a fost inspiraţia lui Machiavelli când l-a portretizat pe „El Principe”. Mai întâi cardinal, apoi comandant al trupelor papale, Cesare a fost un om politic şi un militar extrem de capabil, reuşind să asedieze nenumărate oraşe italiene şi să le aducă sub dominaţia Papei. Cunoscut pentru frumuseţea, eleganţa şi masculinitatea sa, Cesare a fost cel mai de temut om din vremurile sale, a fost crud, răzbunător, fără scrupule. Pe Lucrezia, fiica Papei şi sora multiubită a lui Cesare, Sarah Dunant a portretizat-o ca fiind inocenta, suflet bun şi victima celor doi bărbaţi influenţi din familia sa, care au măritat-o cum, când şi cu cine au vrut ei, în funcţie de ambiţiile lor politice. Juan, Jofre, Giulia, Sancia, Alfonso sunt personaje care, deşi cu puţină importanţă, dau savoare şi completează imaginea de ansamblu a anturajului papal.

Dunant este o maestră a ficţiunii istorice, este fidelă evenimentelelor istorice şi nu evită să ilustreze părţile întunecate ale istoriei, dar le şi adaugă mult farmec prin imaginaţia şi inteligenţa de care dă dovadă scriitoarea. Personajele sunt prezentate cu părţile lor malefice, dar şi vulnerabile, Dunant încearcă să le ofere o prezentare corectă, fără a cădea în capcana mitului creat în jurul familiei Borgia. După cum spune chiar autoarea, cartea este „un act de imaginaţie care nu are nevoie de justificări”şi aşa trebuie citită. De altfel, o dată intrată în mijlocul intrigilor ţesute de familia Borgia, mi-a fost foarte greu să las cartea din mână. M-am pierdut câteodată în descrierea bătăliilor şi planurilor politice, însă mi-am revenit repede când era vorba de o intrigă amoroasă, cu iz de scandal şi…de erupţii ruşinoase pe pielea cardinalilor!

Ecaterina cea Mare & Potemkin – Simon Sebag Montefiore

Ecaterina cea Mare & Potemkin reprezintă o ocazie minunată de a afla mai multe lucruri despre istoria Rusiei țariste. Am citit de Montefiore Într-o noapte de iarnă, carte care m-a convins că vorbim de un istoric care poate da un aspect extrem de plăcut rigurozității faptelor, datelor și documentelor. Nu cred că sunt mulți autori care să te determine să citești istorie și asta într-un mod în care devii parte a ei, iar diferențele față de stilul ușor al beletristicii sunt ca și inexistente.

Ecaterina cea Mare & Potemkin abordează riguros Imperiul Rus din secolul XVIII, aflat în continuă extindere, dar și viețile private ale celor doi protagoniși. Este binecunoscută relația de iubire dintre Ecaterina și Potemkin, care a scandalizat societatea contemporană lor prin libertinajul nemaintâlnit. În plus Montefiore confirmă apetitul sexual al împărătesei, probat prin zecile de amanți tineri pe care îi propunea chiar Potemkin. La rândul său Potemkin a fost un mare iubitor al femeilor, un adevărat alai de amazoane, soții de nobili și chiar propriile nepoate constituind cuceririle sale sexuale. Au contribuit la aceasta atât farmecul personal, cât și atracția exercitată de puterea sa care nu cunoștea limite.

Relația împărătesei cu prințul reprezintă un plan mai puțin important al cărții. Pornită la momentul în care Ecaterina, de origine germană, uzurpă tronul soțului său, iar Potemkin era un tânăr ofițer din gardă, aceasta se transformă într-una de respect reciproc și de împărțire a puterii. Potemkin a fost un vizionar al epocii sale, încercând să atragă în teritoriile sudice noi cucerite cei mai buni agricultori și meșteșugari din toată lumea. Pe plan politic Ecaterina și Potemkin dezvoltă o alianță cu Austria, împreună cu care încearcă să cucerească cât mai mult din Imperiul Otoman aflat deja în declin. Constantinopolul reprezintă obsesia ambilor.

Dacă citiți cartea veți înțelege mai bine și contextul internațional de acum. Potemkin a cucerit și dezvoltat Crimeea, crând alianțe cu o parte din tătari și a creat Noua Rusie, noi teritorii pe care le-a stăpânit și condus așa cum a crezut de cuviință. Polonia era un regat aflat sub sfera de influență a Rusiei, care putea impune regi, beneficiind de rivalitățile dintre aristocrația locală. Țările Române apar ca un loc de luptă între ruși și turci, neavând o importanță individuală. Potemkin a fost considerat al doilea împărat al Rusiei, sau cel care adopta toate deciziile sau trebuia cel puțin să fie de acord cu ele.

Ecaterina cea Mare & Potemkin reprezintă o carte obligatorie pentru iubitorii de istorie. Bogat documentată, dar extrem de cursivă, te va face să o citești foarte ușor, ca pe o poveste frumoasă a doi oameni și a împlinirilor lor.

E prima carte pe care o citesc de acest autor şi cu certitudine nu va fi şi ultima. Da, mi-a plăcut. N-ai nevoie de mai mult de o oră pentru a citi acest microroman, dar este o oră amuzantă, emoţionantă şi mai bogată. Nici nu ştiu dacă este un roman pentru adulţi sau unul pentru adolescenţi. Nici autorul nu ştie. Dar până la urmă, nici nu contează. Mi-a plăcut!

Cititorul din peşteră este o poveste. O poveste cu tâlc, scrisă cu umor, ironie şi inteligenţă fine. Este o poveste despre un adolescent care se îmbarcă într-o călătorie pe mare, în căutarea unui animal mitic şi fabulos, Anibalector. Naufragiat pe insulă cu teribilul monstru care mănâncă oameni, citeşte cărţi şi vorbeşte portugheza (dar şi puţină rusă, ebraică, mandarină, engleză, maghiară şi chiar română), adolescentul nostru învaţă dragostea de carte şi de cuvânt. Strania făptură îl iniţiază în tainele lecturii, îl învaţă să facă deosebirea între o povestebinepovestită şi o povesteprostpovestită, îl învaţă că amândouă îşi au rostul şi-i spune de ce merită efortul să le citeşti pe amândouă. Conversaţiile dintre cei doi sunt de fapt nişte lecţii despre viaţă, despre libertate, despre îngrădiri, despre modul cum alegem să ne trăim viaţa. Sunt lucruri acolo spuse cu umor, dar care te pun serios pe gânduri…

Romanul este de fapt o pledoarie pentru lectură, dar şi o morală la adresa societăţii umane care preferă televizorul, statul pe canapea şi apăsatul pe telecomandă în locul cărţilor şi a lumilor minunate pe care le poţi descoperi în cărţi.

Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâieşti la un perete vorbitor!

Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură cască.(…) Şi a călători are, aproape întotdeauna, mai mult haz decât a rămâne pe loc. Nu ţi se pare?

Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura.

Monstrul animal reuşeşte să-l facă pe adolescentul rătăcitor să iubească cărţile şi în scurta lor viaţă împreună, băiatul învaţă mai mult decât ar fi învăţat alături de prietenii lui, oamenii. Aceştia reuşesc într-un final să-l “salveze” de pe insulă, capturează creatura şi o închid la grădina zoologică. Băiatul îl eliberează, iar ca pedeapsă, judecătorii îl obligă să devină scriitor. În acest moment, Zink dă frâu frustrărilor sale de scriitor, descriind cu umor meseria pe care o practică: “E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorulu gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem- istorii pe care, pe deasupra, nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune.”

O cărticică de doar 112 pagini, însă fiecare pagină îţi merge la suflet şi te încântă. O recomand cu multă, multă căldură